La data de 19-10-2007 la Lisabona, statele membre au convenit asupra textului „Proiect de tratat de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene” actualmente cunoscut ca Tratatul de la Lisabona. Noul Tratat de la Lisabona a fost semnat oficial de către şefii de stat şi de guvern la Consiliul European din 13 decembrie 2007. Aceasta este cea mai recentă etapă în eforturile continue de reformare a instituţiilor Uniunii Europene.
Noul Tratat de la Lisabona stabileşte în articolul 10a principiile de acţiune externă a Uniunii şi sunt descrise ca fiind cele „care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa şi pe care intenţionează să le promoveze la nivel mondial: democraţia, statul de drept, universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectarea principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi în Carta de drept internaţional. În acest domeniu Uniunea se implică prin definirea orientărilor generale şi adoptarea deciziilor cu privire la strategiile, poziţiile şi acţiunile commune.
Scopul Tratatului de la Lisabona este de a crea pentru Uniune un sistem instituţional bine consolidat şi să ofere oportunităţi mai eficace pentru acţiunile comune a statelor membre în vederea realizării obiectivelor propuse de către acestea.
Încercarea de a oferi o mai mare coerenţă, Tratatul de la Lisabona introduce unele inovaţii menite să consolideze sisitemul instituţional al UE. În prezent acţiunea externă a UE este exercitată de o multitudine de actori care tind să stabilească practici comune şi coordonate. Noul Tratat are ca scop de a depăşi lipsa de cooerenţă şi eficienţă prin reorganizarea cadrului instituţional.
Tratatul de la Lisabona aduce inovaţii în domeniul PESC şi PESA (după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona denumită securitatea comună şi politica de apărare CSDP), urmărind obiectivul de a întări dimensiunea politicii externe şi de securitate a UE. Sunt aduse o serie de modificări care vor schimba modul de desfăşurare a politicii externe şi de securitate comună şi vor schimba considerabil modul de desfăşurare a politicii comune de securitate şi apărare, dar care vor păstra caracterul inter-guvernamental şi principiul umanităţii.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona Uniunea dobândeşte personalitate juridică[1] , în relaţiile externe şi structura pe piloni dispare cu noul Înalt Reprezentant însărcinat cu rolul important de a asigura coerenţa între instituţiile UE şi între instituţii şi statele membre. În timp ce se păstrează caracterul unei cooperări consolidate în toate domeniile[2] , articolele referitoare la politica externă şi de securitate (PESC) şi, în special, de securitate comună şi politica de apărare (CSDP) reiterează norma de luare a deciziilor în unanimitate.
Noul Tratat introduce o nouă dispoziţie (clauza pasarelă) care permite Consiliului European să decidă, prin vot în unanimitate, extinderea votului cu majoritatea calificată în domeniul PESC, pentru o dată ulterioară. Deciziile cu implicaţii militare sau de apărare vor necesita în continuare vot în unanimitate. Este relevant de menţionat că deciziile adoptate în domeniul PESC, au un caracter special, acestea nefiind, cu unele excepţii notabile, supuse controlului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.[3]
Subliniid faptul că Uniunea are nevoie de claritate în ceea ce priveşte cadrul său instituţional pentru a putea funcţiona în mod efficient, Consiliul European şi-a exprimat interesul pentru încheierea rapidă a procesului de ratificare astfel încât tratatul să intre în vigoare până la sfârşitul anului 2009.
Uniunea Europeană desfăşoară politica externă şi de securitate comună prin definirea orientărilor generale şi prin adoptarea deciziilor care definesc: acţiunile care trebuie intreprinse de Uniune; poziţiile care trebuie luate de Uniune; modalităţile de punere în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor luate de Uniune şi prin consolidarea cooperării statelor membre privind orientarea politicii acestora.[4]
Consiliul European este principala instituţie de decizie a Uniunii Europene. Originea Consiliului European se află în practicile diplomatice constând în întâlniri din ce în ce mai regulate ale celor mai înalţi reprezentanţi ai statelor Uniunii. Tratatul de la Lisabona îi conferă în mod expres Consilului European calitatea de instituţie a Uniunii (anterior tratatului fiind numit organ). Întrucât Consiliul European decide în privinţa celor mai importante probleme privind Uniunea Europeană şi cooperarea politică europeană, apariţia sa se suscită datorită caracterului săi inter-guvernamental şi preeminenţei în raport cu instituţiile. Aceasta instituţie devine forul de soluţionare politică a problemelor care nu au putut fi remediate de celelalte instituţii şi, în asemenea situaţii aportul său devine decisiv. Regulile sale de funcţionare sunt mult mai bine sistematizate. Consiliul European este alcătuit din şefii de state sau de guverne din statele membre cărora li se alătură Preşedintele Comisiei. Consiliul European se întruneşte sub Preşedenţia statului care exercită Preşedinţia Consiliului de miniştri.
Această instituţie dă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi îi defineşte activitatea Uniunii. Tratatul introduce funcţia permanent de Preşedinte al Consiliului European, fiind ales de către Consilul European cu majoritatea calificată pe un mandat de doi ani şi jumătate, care poate fi reînoit.
Această inovaţie îi va conferi instituţiei şi Uniunii Europene mai multă autoritate. Consiliul European va beneficia de o independenţă sporită, iar Preşedintele va avea mai mult timp la dispoziţie pentru a-şi îndeplini sarcinile.
Actualul Preşedinte al Consiliului European, Herman van Rompuy conduce şi coordonează lucrările instituţiei, asigură continuitatea activităţilor, acţionează în sensul coeziunii şi consensului şi prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni. Instituţia se reuneşte de patru ori pe an (de două ori pe simestru), aspect care denotă aprofundarea şi accelerarea dezvoltării Uniunii. Preşedintele asigură reprezentarea externă a Uniunii cu privire la domeniul ce ţine de politica externă şi securitate comună. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate participă la lucrările Consilului European.
Adoptarea deciziilor. Tratatul de la Lisabona consacră pentru prima dată votul în cadrul Consilului European, într-un număr semnificativ de domenii. În situaţiile în care Consiliul European trece la vot, Preşedintele său sau Preşedintele Comisiei nu votează.[5] Consiliul European adoptă cu unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi după aprobarea acestuia, cu decizia prin care stabileşte numărul efectiv al eurodeputaţilor. Se adoptă cu majoritatea calificată decizia de stabilire a formaţiunilor de lucru ale Consilului de miniştri, şi condiţiile de rotaţie a preşedenţiei formaţiunilor Consiliului de miniştri. Instituţia decide cu majoritate simplă dacă recurge la o procedură de revizuire a tratatelor. În această materie poate decide după aprobarea Parlamentului european, să nu convoace o Convenţie. După doi ani de la semnarea unui tratat european, dacă 4/5 din statele membre nu îl ratifică, Consiliul European se sesizează asupra problemei respective. În premiera s- a introdus posibilitatea statelor membre, de a se retrage din UE, şi această procedură de retragere îi revine Consilului European.
Tratatul de la Lisabona aduce inovaţii cheie în domeniul afacerilor externe şi de apărare:
Postul-Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate este o funcţie dublă. Prima funcţie fiind ca Înaltul Reprezentant pentru PESC şi a doua funcţie ca vicepreşedinte al Comisiei Europene.
În prezent în calitatea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este d-a Catherine Ashton. Doamna Asthon prezidează Consiliul Afaceri Externe şi conduce politica externă şi de securitate comună.
Datorită rolului său de vicepreşedinte al Comisiei Europene, doamna Asthon asigură coerenţa şi coordonarea acţiunii externe a Uniunii Europene.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care prezidează Consiliul Afaceri Externe, contribuie prin propunerile sale la elaborarea politicii externe şi de securitate comună şi asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European şi Consiliu.[6] Acesta reprezintă Uniunea în relaţiile externe, desfăşoară relaţiile cu statele terţe şi prezintă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale.
În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susţinut de un Serviciu european pentru acţiunea externă (care depăşeşte în mod eficient existenţa pilonului I şi II şi cuprinde un rol important pentru statele membre în domeniul diplomatic).
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale şi opţiunile de bază ale politicii externe şi de securitate şi de securitate comună şi politica de apărare şi îl informează în privinţa modului în care aceste politici evoluează. El va asigura ca viziunile Parlamentului European să corespundă viziunilor reprezentanţilor speciali care sunt implicaţi în activitatea de informare a Parlamentului European. Parlamentul European poate adresa întrebări sau formula recomandări Consiliului şi Înaltului Reprezentant. Parlamentul de două ori pe an organizează o dezbatere privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a politicii externe şi securitate comună.
Reamintim faptul că funcţia de Înalt Reprezentant al PESC, a fost introdusă în urma implimintării clauzelor prevăzute de Tratatul de la Amsterdam.
După acest moment Înaltul Reprezentant al PESC a conturat parametrii de politica externă comună, punând bazele unor instituţii de planificare strategic şi de alarmă imediată, care asigură recunoaşterea din timp a situaţiilor internaţionale relevante pentru PESC. Odată cu exercitarea atribuţiilor stipulate de noul tratat, Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate va creşte gradul de coerenţă şi vizibilitatea Uniunii pe plan extern.
Consiliul Uniunii Europene este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru. În funcţie de chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ţară va fi reprezentată de ministrul care răspunde de subiectul în cauză, fie în domeniul afacerilor externe, fie în domeniul finaţelor, transporturi, agricultură precum şi celelalte domenii. Tratatul aduce modificări cu privire la Preşedenţia Consiliului care este deţinută timp de şase luni de către fiecare stat pe baza sistemului de rotaţie. În prezent statul care deţine Preşedenţia este Spania. Consilul hotărând în unanimitate la propunerea statelor membre în cauză, poate decide ca un anumit stat membru să exercite preşedenţia într-o altă perioadă decât cea care decurge din ordinea stabilită de către acestea.[7] Preşedenţia Consiliului este asistată de Secretarul General, care pregăteşte şi asigură funcţionarea optimă a activităţii Consiliului la toate nivelurile. Consiliul exercită împreună cu Parlamentul european funcţia legislativă şi bugetară, dar în marea măsură îşi va menţine rolul central în materia de politică externă şi securitate comună şi de coopeare a politicilor economice. Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul de decizie. Decizia de neparticipare este o scutire acordată unei ţări care nu doreşte să se alăture celorlalte state membre ale Uniunii într-un domeniu al cooperării comunitare , ca mod de evitare a unui impas general. De exemplu, Marea Britanie a cerut să i se permită să nu participle la a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM), clauze similare sunt cu Dnemarca, în ce priveşte (UEM), apărarea şi cetăţenia europeană.
Consiliul hotărăşte cu majoritatea calificată dacă în tratate nu este prevăzută o altă procedură, cum ar fi votul cu unanimitate. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritatea calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune . Ulterior, introducerea din 2014 a votului cu dubla majoritate al statelor membre ale UE (55%), şi a populaţiei (65%), care reflect dubla legitimitate a Uniunii, va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei. In perspectiva extinderii Uniunii Europene, au fost propuse soluţii pentru menţinerea echilibrului existent între ţările mari şi cele mici în adoptarea deciziilor în Consiliu. Păstrarea sistemului actual de atribuire a numarului de voturi în Consiliu după extindere ar putea duce la formarea unei majorităţi calificate reprezentând doar o mică parte din populaţia Uniunii Europene. Din acest motiv, statele membre cu cea mai mare populaţie au cerut o reponderare sau un sistem cu dubla majoritate care să asigure reprezentarea în Consiliu nu numai a majorităţii populaţiei din statele membre, ci a populaţiei din întreaga Uniune.
Relaţiile Uniunii Europene cu restul lumii sunt administrate de către Consiliul pentru Afaceri generale şi Relaţii Externe. Statele membre UE elaborează în comun o politică externă şi de securitate comună. Dar politica externă şi de securitate şi apărare sunt domenii asupra cărora guvernele naţionale păstrează controlul independent. Cu toate acestea statele membre au recunoscut avantajele colaborării în aceste aspecte, iar Consiliul este forul principal în care se desfăşoară această „cooperare inter-guvernamentală”.
Cooperarea nu se limitează la aspecte legate de apărare, ci implică şi atribuţii de gestionare a crizelor, cum sunt operaţiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi de atenuare a conflictelor în zonele cu probleme. Statele membre UE încearcă să mobilizeze şi să coordoneze forţele militare şi poliţieneşti, astfel încât să poată fi folosite în coordonare cu acţiunile diplomatice şi economice. Prin aceste mecanisme, UE a contribuit la menţinerea păcii, construirea democraţiei şi impulsionarea progresului economic în locuri îndepărtate precum Indonezia, Republica Democratică Congo şi ţări din sud-estul Europei.
Poziţiile oficiale ale Consiliului sunt publicate sub formă de „concluzii” sau „declaraţii” ale Consiliului. Preşedinţia şi Înaltul Reprezentant pot, de asemenea, să emită propriile declaraţii. Miniştrii apărării ai UE s-au întrunit periodic de la sfârşitul anilor 1990 până în prezent. Agenţia Europeană de Apărare ca formaţiune oficială, inovaţia adusă de Tratatul de la Lisabona face posibilitatea ca miniştrii apărării să se întrunescă în timpul fiecărei preşedinţii şi să participe la o sesiune dedicată chestiunilor politice şi militare. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) pregătesc lucrările Consiliului, asigurând pregătirea de ansamblu a acestora, iar Agenţia Europeană de Apărare definind chestiunile politice şi de securitate. Grupurile de lucru în domeniul PESC, alcătuite din experţi din statele membre ale UE şi din cadrul Comisiei, se reunesc după criterii geografice (de exemplu, Orientul Mijlociu, regiunea Balcanilor) şi după criterii tematice (de exemplu, drepturile omului, ONU, lupta împotriva terorismului). Grupurile de lucru pregătesc reuniunile Agenţiei Europene de Apărare şi COREPER, realizează în comun analize ale situaţiei din ţările terţe şi ale chestiunilor multilaterale, pregătesc posibile poziţii comune şi elaborează propuneri de măsuri în vederea punerii în aplicare a PESC, de exemplu declaraţii ale preşedinţiei în numele Uniunii Europene, pentru a fi aprobate de către Agenţia Europeană de Apărare şi apoi de către Consiliu. De asemenea, formulează recomandări către Agenţia Europeană de Apărare pentru viitoarele iniţiative în domeniul PESC.
Tratatul de la Lisabona aduce o serie de noutăţi cu privire la componenţa Comisiei. Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este o instituţie independentă de guvernele statelor membre, avand sediul Berlaymont, Bruxelles. Aceasta promovează interesul general al Uniunii Europene, revenindu-i sarcina de a aplica politicile Uniunii, de a coordona programele acesteia şi a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare. Tratatul aduce schimbări atât în componenţa Comisiei cât şi la desemnarea Preşedenţiei acesteia. Potrivit, tratatului Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va deveni membru al Comisiei cu rangul de vicepreşedinte. Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre.
Tratatul introduce o prevedere conform căreia, începând cu 2014, Comisia va fi alcătuită dintr-un număr de membre corespunzător cu două treimi din statele membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru. Odată cu implementarea Tratatului de la Lisabona, Preşedintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu majoritatea de voturi, pe baza propunerii Consiliului European. În cazul respingerii acestei propuneri procedura trebuie reluată prin prezentarea unui nou candidat. Consiliul European va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European atunci când va propune un anumit candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Colegiul de comisari este supus aprobării Parlamentului. Consiliul, de comun acord cu presedintele ales, adoptă lista celorlalte personalitati pe care le propune pentru a fi numiţi membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectueaza, pe baza sugestiilor facute de statele membre. Independenţa comisarilor europeni este o problema de o importanţă deosebită, deoarece ei trebuie sa ia poziţie adesea în faţa tendinţei de influenţare din partea statului care i-a desemnat, iar pentru a asigura independenţa acestora, tratatele impun anumite obligaţii în sarcina acestora, cât şi a statelor membre.
În prezent este formată noua comisie cu mandatul oficial din 10 februarie 2010 până în anul 2014, cu desemnarea Preşedintelui Jose Manuel Barroso (Preşedintele Portugaliei).
Comisia Europeană va continua să adopte decizii la toate nivelurile prin majoritate simplă a membrelor săi. Aceasta fiind o instituţie independentă politic de guvernele statelor membre şi reprezintând interesele Uniunii în ansamblu, asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu exceptia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevazute în tratate.
Rolul Comisiei este acela de a realiza interesul comunitar aflat adesea în contradicţie cu interesul naţional al statelor membre , de a asigura respectarea prevederilor tratatelor, de a iniţia proiecte legislative şi de a pune în practică politicile Uniunii.
Comisia este, de asemenea, o parte integrantă a conceptului pentru un Serviciul european pentru acţiunea externă. Deoarece în articolul 15a modificat este interpretabil mai pozitiv, declarând că „Orice stat membru, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate sau Înaltul Reprezentant cu sprijinul Comisiei, poate sesiza orice problemă referitoare la politica externă şi de securitate al Consiliului „.[8]
Înfiinţarea unui Serviciu European de Acţiune Externă (SEAE) este o altă noutate adusă de Tratatul de la Lisabona. SEAE va sprijini activitatea Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate şi va coopera strâns cu serviciile diplomatice ale statelor membre. Serviciu european este format din oficialii funcţionari din departamentele relevante ale Comisiei Europene şi Secretariatului General al Consiliului (SGC), precum şi din diplomaţi din statele membre.
Documentul politic (raportul) cu privire la parametrii de bază ai SEAE care a fost întărit la Consiliul European din 29-30 octombrie 2009, avea ca scop de a clarifica toate aspectele legate de funcţionarea şi structura SEAE, punând reper pe elementele Deciziei, prin care s-a creat Serviciul european şi pe aspectul ce ţine de elaborarea cadrului care să îl ajute pe Înaltul Reprezentant în formularea propunerilor sale legate de Serviciu.
Componenţa şi modul de funcţionare a SEAE sunt stabilite prin Decizia a Consiliului, în baza unei propuneri a Înaltului Reprezentant (care deţine şi portfoliul de vicepreşedinte al Comisiei Europene), după consultarea Parlamentului European şi după obţinerea aprobării Comisiei Europene.
Serviciul European potrivit raportului va include şi structurile de gestionare a crizelor, inclusiv personalului militar, cu un statut aparte, plasat sub directa autoritate şi responsabilitate a Înaltului Reprezentant.
Analizând sistemul instituţional al PESC observăm că Tratatul de la Lisabona încearcă să asigure o eficientizare a procesului decizional şi o mai bună colaborare între statele membre, avân rolul de a promova dezvoltarea şi prosperitatea Uniunii.
Una dintre domeniile care a suferit schimbări considerabile odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este Politica Externă şi de Securitate Comună. Această politiccă capătă un nou statut în cadrul Uniunii Europene.
Prin urmare, Consiliul European alături de Consiliul Uniunii Europene sunt organisme primordiale în ceea ce priveşte PESC, rolul fiind de a fixa orientările, poziţiile şi acţiunile comune vizavi de politica respectivă.
Structura însărcinată cu puterea executivă a PESC e constituită de instituţia Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate. Am menţionat faptul că Înaltul Reprezentant va prelua sarcinile Comisarului pentru Relaţii Externe şi Politica Europeană de Vecinătate, va conduce Consiliul de Relaţii Externe şi va deţine funcţia de vicepreşedinte al Comisiei. Însă cum va evolua un astfel de cumul de funcţii sub aspectul procesului decisional? Analiza sistemului PESC sub aspectul instituţional face concepţia de creare a unui minister de externe a Uniunii Europene. Deoarece, alături de multitudinea de competenţe dobândite, se mai adugă şi apariţia Serviciului European de Acţiune Externă şi ambasadelor Uniunii, ce vor funcţiona, de asemenea, sub coordonarea Înaltului Reprezentant. Dar, un astfel de minister poate să ţină o poziţie concentrată şi comună a Uniunii Europene?
Desigur, statele membre păstrează elemental „hard power” menţinând capacitatea de a vota prin unamitate când e reclamat un interes naţional, şi tot statele membre se pot abţine de la vot fără a fi obligate să adopte decizia luată.[9] În ciuda neobligativităţii respectării hotărârii, statul cu pricina trebuie să accepte că Uniunea îşi asumă responsabilitatea vizavi de decizie. În cazul dat, practica întâlneşte o dilemă în PESC, exemplul fiind criza din Kosovo 2009. Criza din Kosovo, când aceasta s-a proclamat ca stat independent, iar statele membre au reacţionat diferit: Anglia, Franţa şi Germania recunosc independenţa, iar statele cum sunt Spania, Cipru, România, etc. se declară împotrivă. Însă care este poziţia oficială a UE? În baza Tratatului de la Lisabona, responsabilitatea îi va reveni Înaltului Reprezentant al UE. Cât de uşoară va fi identificarea unei viziuni comune? Cu siguranţă o astfel de dilemă va fi inevitabilă şi testarea acestei dileme rămâne de văzut în practica viitoare a politicii externe comune.
[1] Tratatul de la Lisabona, articolul 46a, TL/ro 49
[2] Ibidem, (titlul IV, articolul 10) este acum extins în toate domeniile din tratat (care necesită în prezent cel puţin nouă state membre)
[3] Site-ul oficial, www.mae.ro „Principalele inovații ale Tratatului de la Lisabona”
[4] Tratatul de la Lisabona,TL/ro35, articolul 12
[5] Această interdicție le diminuează prerogativele.
[6] Ibidem, articolul 13a,TL/ro 36
[7] Jurnalul Ofical al Uniunii Europene, 4. 1.2007, ro L1/11, Decizia Consilului din 1 ianuarie 2007 de stabilire a ordinii de exercitare a președenției Consilului.
[8] Tratatul de la Lisabona,TL/ro,37
[9] Revista MJM nr.2 , Eugen Rotaru, p.18
