Indiferent de perioada de referinţă sau de poziţiile de pe care se fac analizele, Orientul Mijlociu şi Apropiat sunt, în mod incontestabil, printre principalele focare de conflict ale lumii contemporane.
Marcat de un climat de violenţe, dispute ideologice, economice şi sociale, acest spaţiu geostrategic a suscitat (şi suscită şi în prezent) interesul diplomaţiei internaţionale. De-a lungul timpului, pornind de la ideea căutării unei soluţii pentru stabilitatea acestei regiuni, factorii de putere ai diferitelor momente istorice au subordonat Orientul Mijlociu şi Apropiat propriilor interese, de multe ori chiar neţinând cont de interesele statale, naţionale şi / sau regionale.
1. Surse de insecuritate specifice zonei
1.1. Riscuri globale
- consecinţe ale globalizării;
- limitarea accesului la informaţii şi tehnologii importante în era globalizării şi a societăţii informaţionale;
- degradarea echilibrelor ecologice şi deteriorarea calităţii mediului înconjurător.
Cu excepţia Israelului, ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat văd globalizarea, mai degrabă ca o provocare decât ca o oportunitate. Cu toate acestea, deşi, de exemplu, posibilitatea de utilizare a Internetului este limitată la o mică parte a elitei, datorită costurilor relativ ridicate, infrastructurii nedezvoltate şi obstacolelor culturale, este posibil ca revoluţia informaţională şi tehnologiile de vârf să producă efecte destabilizatoare în Orientul Mijlociu şi Apropiat, în sensul creşterii nivelului de aşteptări / expectanţe al populaţiei, al intensificării disparităţilor şi erodării puterii de control a guvernelor din regiune asupra informaţiei sau în modelarea opiniei publice.
În aceste condiţii, se poate aprecia că atragerea investiţiilor străine directe se va face cu greutate (excepţie făcând sectorul energetic), în special datorită infrastructurii neadecvate, instabilităţii politice, predominanţei sectorului / proprietăţii de stat, regulilor de guvernare greoaie, opace şi / sau arbitrare.
1.2. Riscuri civilizaţionale
- accentuarea divizării lumii islamice;
- dizolvarea identităţii culturale şi a tradiţiilor;
- riscuri generate de caracteristicile societăţii tradiţionale;
- sărăcie, inclusiv prin diminuarea resurselor de hrană;
- ciocniri între valorile occidentale şi cele islamice;
- încurajarea intoleranţei şi a fundamentalismului religios.
1.3. Riscuri militare
- persistenţa unor conflicte deschise sau latente;
- dispute teritoriale şi pentru resurse;
- tendinţa acumulării necontrolate şi destabilizatoare de forţe şi tehnică de luptă (de exemplu, dezvoltarea capacităţilor militare ale Iranului, Siriei (vezi şi relaţiile Rusia-Iran);
- proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor şi altor mijloace letale neconvenţionale.
1.4. Riscuri asimetrice
- terorism;
- trafic transfrontalier de armament, muniţii, materiale radioactive şi strategice, droguri, persoane etc.;
- crimă organizată.
1.5. Alte riscuri
- fluxuri migratorii (problema refugiaţilor palestinieni din Liban);
- explozia demografică (majoritatea statelor din regiune au o rată anuală de creştere de 3,1%, ceea ce determină greutăţi economice, precum găsirea cu greutate a unui loc de muncă, problemă dublată şi de slăbiciunile sistemelor educaţionale, astfel că populaţia va fi mai numeroasă, mai săracă şi mai deziluzionată, excepţie făcând ţările mari exportatoare de petrol, ale căror bugete vor fi suficiente rezolvării acestor probleme);
- problema resurselor de apă;
- problema resurselor petroliere şi apariţia altor surse de energie.
2. Caracteristici şi tendinţe ale spaţiului geopolitic şi strategic din Orientul Apropiat şi Mijlociu
Pentru o mai bună înţelegere a dinamicii actuale a Spaţiului Orientului Mijlociu şi Apropiat, acceptăm o abordare a principalelor probleme, şi anume:
2.1. Problema kurdă
Prezenţa, în Asia de Vest, a triburilor kurde, se pierde în istorie, în ultimele secole aceste populaţii fiind împărţite la frontierele dintre Turcia, Irak, Iran şi Siria. La jumătatea secolului al XX-lea, kurzii numărau aproximativ 30 de milioane de indivizi, cea mai mare parte trăind în Turcia (16 milioane), Iran (8 milioane) şi Irak (4 milioane) şi, probabil, 200.000 în republicile ex-sovietice.
Campania teroristă a PKK pare să fi fost lansată în anul 1985, atacurile nefiind efectuate numai asupra obiectivelor turceşti (ţinte predilecte: forţele guvernamentale de securitate din Turcia şi obiectivele turceşti din Europa Occidentală), ci şi împotriva intereselor străine în Turcia.
Împărţirea teritorială a Kurdistanului
PKK include mai multe fracţiuni: Frontul de Eliberare Naţională a Kurdistanului (ENRK), Aripa de Răzbunare Metropolitană, Armata de Eliberare a Poporului din Kurdistan (ARGK) şi este finanţat, în parte, din taxe revoluţionare solicitate de la populaţia kurdă şi din activităţile de distribuire a heroinei în întreaga lume.
Datorită faptului că Siria sprijină funcţionarea PKK şi a altor organizaţii teroriste pe teritoriul său, între Turcia şi Siria există diferende destul de grave.
În timpul Războiului din Golf din 1991, americanii au sperat că şiiţii şi kurzii din Irak se vor revolta împotriva lui Saddam Hussein, însă Turcia s-a opus independenţei sau autonomiei kurzilor de oriunde ar fi ei, iar Arabia Saudită s-a opus, în aceeaşi măsură, acordării autonomiei sau independenţei şiiţilor.
Procesul de disidenţă crescândă a populaţiei kurde, în dorinţa creării unui stat independent – Kurdistan – la interferenţa frontierelor cu Iranul, Irakul, Siria şi Caucazul, are toate motivele să-i neliniştească pe strategii americani, care urmăresc să se bazeze, în această regiune a lumii, pe stabilitatea Turciei.
2.2. Problema palestiniană
Problema palestiniană îşi are originea în conflictul ce s-a soldat cu formarea statului Israel (1949), consecinţele acestei acţiuni fiind: violenţă, terorism, refugiaţi etc. Situaţia de atunci s-a perpetuat şi s-a agravat, pe de o parte, datorită politicii identitariste şi intolerante a Israelului, care doreşte să-şi consolideze entitatea teritorială, puterea şi securitatea proprie şi, pe de altă parte, datorită palestinienilor care, pentru a-şi reconstitui statul, nu se dau în lături de la niciun fel de mijloace.
Fâşia Gaza
Ei nu consideră acţiunile împotriva israelienilor acte teroriste, ci acţiuni eroice, necesare, întrucât nu dispun de alte mijloace. Dimpotrivă, ei consideră că Israelul practică un terorism de stat împotriva populaţiei palestiniene, iar această calificare are o puternică susţinere în lumea arabă, care, în majoritate, este solidară cu poporul palestinian.
Filosofiile fiind foarte diferite în perceperea şi calificarea acţiunilor, este foarte greu de găsit şi aplicat o soluţie politică viabilă. De aici nu se deduce, însă, că o astfel de soluţie nu există.
Actele teroriste atestă persistenţa disputelor etnico-religioase în zona palestiniană şi, implicit, formele cronice de violenţă în care acestea se pot manifesta.
De asemenea, exprimările şi manifestările fundamentalismului islamic palestinian (Hamas, Hezbollahul palestinian, Jihadul Islamic etc.) afectează, în mod negativ, tentativele politice de stabilizare a situaţiei tensionate în plan regional.
2.3. Problema libaneză
Invadarea Libanului de către Israel (06.06.1982) a avut o serie de consecinţe, dintre care cele mai importante sunt:
- forţele islamiste din Liban, în special cele din rândul şiiţilor ce fuseseră oprimaţi şi reprimaţi o lungă perioadă de timp, au prins rădăcini adânci;
- situaţia haotică şi războiul civil au permis revoluţionarilor islamici din Iran să-şi stabilească un bastion şi să-şi creeze un grup radical – Hezbollah-ul libanez (Partidul lui Dumnezeu / Allah, considerat ca o grupare teroristă de Departamentul de Stat al S.U.A.) – care constituie, şi în prezent, o forţă deloc neglijabilă în Libanul de Sud;
- diferende teritoriale perpetuate de la intervenţia Israelului şi existenţa unor graniţe nestabilite şi nerecunoscute oficial;
- problema refugiaţilor palestinieni pe teritoriul Libanului, ceea ce confirmă riscul referitor la mişcări migratorii importante, datorate conflictelor.
2.4. Problema apei
De-a lungul timpului, resursele de apă au constituit motive de tensiune. Până în prezent, însă, nicio dispută legată de împărţirea şi modul de utilizare a reţelelor hidrografice nu a degenerat într-un conflict deschis între state, ci lipsa resurselor necesare de apă determină, adesea, înţelegeri şi cooperare în privinţa împărţirii acestor resurse. Astfel, Israelul este direct interesat de împărţirea apelor râului Iordan, controlul aprovizionării cu apă fiind vital pentru o naţiune a cărei populaţie şi ale cărei activităţi se dezvoltă destul de repede.
Un alt exemplu relevant în acest sens este cazul Turciei, care, prin construirea unor noi baraje la Atatürk, ca şi prin proiectele de irigaţii necesare agriculturii, va afecta situaţia resurselor hidrografice din Siria şi Irak, problemă dublată de creşterea numărului populaţiei acestor două ţări în viitorul apropiat (rata anuală de creştere a populaţiei fiind de 3,1%).
Deoarece unele ţări se vor confrunta, din ce în ce mai acut, cu lipsa resuselor de apă, în următoarea perioadă, riscul unor conflicte determinate de acest subiect va creşte substanţial, fiind o importantă provocare la care vor trebui să răspundă guvernele din regiune.
3. Interese geopolitice regionale
3.1. Relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Iran
Pentru Teheran, Federaţia Rusă reprezintă o şansă de a micşora decalajul militar dintre Iran şi vecinii săi, astfel că în perioada 1989-1999 Iranul a importat armament rusesc în valoare de peste 5 miliarde de dolari (3 submarine din clasa Kilo cumpărate de iranieni de la ruşi reprezintă singurele submarine deţinute de vreun stat din regiunea Golfului Persic).
Analiştii americani sunt de părere că, în prezent, republica islamistă este mai instabilă ca niciodată de la crearea sa (în urma revoluţiei din 1979). Liderii religioşi ultraconservatori duc o luptă surdă cu reformiştii care îl susţin pe preşedinte; adevarata putere aflându-se în mâinile ayatollahului Khomeinni şi a apropiaţilor acestuia (care propovăduiesc războiul sfânt şi exportul de revoluţii).
Dacă situaţia internă a Iranului este destul de îngrijorătoare, cea externă este un adevărat butoi cu pulbere: în ciuda armistiţiului, nimeni nu a uitat, încă, devastatorul război cu Irakul (1980-1988).
Iranul are şi alte dispute teritoriale de rezolvat cu Emiratele Arabe Unite (situate pe partea opusă a Golfului Persic faţă de Iran), iar relaţiile cu Turcia sunt tensionate, pe de o parte datorită sprijinului acordat de Teheran kurzilor şi, pe de altă parte, din cauza legăturilor militare dintre guvernul de la Ankara şi Israel.
Conflictul din Orientul Mijlociu nu a făcut decât să tensioneze, şi mai mult, o situaţie deja destul de încordată, astfel că ministrul iranian al apărării a declarat că ţara sa va riposta într-o manieră surprinzătoare şi neaşteptată în cazul în care Israelul ar ataca Siria şi / sau Libanul.
Proiecte militare iraniene:
- construirea şi testarea unei serii de rachete (dintre care cele mai noi — Shahab-3 — au o rază de acţiune de 1.200 de km, ce pot ajunge, cu uşurinţă, până în Israel sau până la bazele americane din Arabia Saudită);
- ignorând avertismentele trimise de Israel guvernelor ocidentale (conform cărora Iranul este pe cale să producă armament nuclear), Federaţia Rusă a acceptat finalizarea singurei centrale nucleare iraniene (situată la Buşehr) şi, mai mult, Iranul a comandat (la Moscova) şi construirea unui al doilea reactor nuclear. Acesta constituie un motiv în plus de îngrijorare pentru americani, cu toate că, atât Federaţia Rusă, cât şi Iranul au insistat, explicând că tehnologia utilizată la centrala nucleară din Buşehr nu poate fi folosită în scopuri militare.
3.2. Consiliul de Cooperare al Golfului (C.C.G.)
- a fost stabilit în anul 1981 ca alianţa politică şi economică să devină mai activă după insuccesul suferit în apărarea Kuweit-ului (la invazia irakiană din 1990);
- principalul partener economic este Uniunea Europeană;
- statele C.C.G. sunt printre cele mai mari importatoare de armamente, iar în anul 2000 au semnat un acord referitor la crearea unei forţe militare comune (de până la 25.000 de militari);
- pentru a-şi asigura securitatea, ţările C.C.G. se bazează şi depind, în mare măsură, de ajutorul / suportul S.U.A. şi al Marii Britanii;
- în cadrul Reuniunii C.C.G. din 30-31 decembrie 2001, s-au stabilit măsuri privind uniunea economică şi constituirea unui bloc economic puternic în regiunea Golfului Persic (de exemplu, semnarea acordurilor privind taxele vamale comune, pentru o piaţă şi o monedă unică), precum şi înfiinţarea unui consiliu suprem de apărare, cu rolul de a controla modul de implementare a pactului de apărare comună prin care statele semnatare se angajează să apere oricare stat membru în cazul unei ameninţări externe;
- încă din 1986 C.C.G. avea la dispoziţie o forţă de aproximativ 5.000 de militari (Hafr Al-Batn, NE-ul Arabiei Saudite, la frontiera cu Irak-ul), în prezent dorindu-se creşterea forţelor comune de apărare în vederea constituirii unei brigăzi mecanizate (cu efective de până la 20.000 de militari);
- deşi unul dintre cele mai sărace state din Golful Persic, Yemenul este considerat un candidat îndreptăţit la integrarea treptată în cadrul Consiliului, date fiind următoarele argumente:
- poziţia geografică şi geopolitică (este singurul stat din Peninsula Arabică, cu excepţia Irak-ului, neintegrat în C.C.G.);
- poziţia geostrategică (delimitează către est strâmtoarea Bab el Mandeb, dintre Golful Aden şi Marea Roşie);
- contextul intern şi internaţional:
- relaţiile dintre cele două componente yemenite: Yemenul de Nord şi Yemenul de Sud, ca şi lupta între clanuri pentru accedere la putere;
- atentatul asupra navei U.S.S. Cole petrecut în Golful Aden, dublat de faptul că Yemenul era considerat, într-un raport al Departamentului de Stat american, drept stat terorist şi dorind depăşirea acestui statut;
- formarea coaliţiei internaţionale antiteroriste sub egida O.N.U. (şi implicit cu dorinţa S.U.A.);
- în condiţile noii colaborări (de după 11 septembrie 2001) dintre Yemen şi S.U.A.;
- în condiţiile în care, la graniţa încă nestabilită oficial între Arabia Saudită şi Yemenul Unit, există celule comasate ale reţelei teroriste Al-Qaida;
- acceptarea prezenţei unor trupe americane pe teritoriul yemenit;
- relaţiile istorice cu ţările membre şi scopul declarat al C.C.G. – dezvoltarea şi prosperitatea regională;
- sprijinirea, de către S.U.A., a unui pol de putere regional după modelul democratic american în zona Peninsulei Arabice (pentru contracararea tendinţelor izolaţioniste şi, totodată expansioniste, pe motive religioase ale Iranului şi Irakului) a determinat Yemenul să-şi anunţe candidatura la integrarea în cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului;
- C.C.G. s-a opus anexării de către Iran a trei insule cu suprafaţă redusă, dar cu importanţă strategică, acestea aparţinând, în prezent, Emiratelor Arabe Unite;
- statele membre C.C.G. sprijină demersurile palestinienilor, culpabilizând Israelul pentru escaladarea violenţei în teritoriile ocupate; conflict de interese între faptul că sunt arabi musulmani şi faptul că democraţiile Occidentale au sprijinit dezvoltarea acestui organism pe plan militar şi economic (colaborarea foarte bună cu U.E.).
4. Concluzii privind situaţia geopolitică în lumea arabă
În ceea ce priveşte conflictul principal din această regiune – cel dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană (cu implicaţii majore asupra celorlalte probleme regionale) victoria lui Ariel Sharon (liderul aripii drepte a partidului Likud) în alegerile din februarie 2001 (în urma înfrângerii candidatului laburist Ehud Barak), chiar în mijlocul celei de-a doua Intifade palestiniene, a constituit o schimbare în încercările de negociere referitoare la conflictul dintre Autoritatea Palestiniană şi Israel, date fiind următoarele argumente:
- Israelul consideră că asigurarea propriei securităţii poate fi realizată doar prin măsuri care să acorde cât mai multe drepturi politice şi teritoriale evreilor şi cât mai puţine palestinienilor;
- planul urmărit de Israel se bazează pe următoarele premise: considerarea Acordului de la Oslo (1993) ca pe un dezastru pentru Israel şi faptul că liderii palestinieni nu sunt şi nici nu ar fi fost vreodată un partener viabil în procesul de negocieri (acesta nefiind reprezentativ, în viziunea israeliană, pentru populaţia palestiniană şi fiind neputincios în eforturile de stopare a acţiunilor teroriste ale grupărilor Hamas, Jihadul Islamic etc.), deşi Israelul nu are o alternativă viabilă pentru înlocuirea acestuia în cazul în care ar dori continuarea negocierilor.
În ceea ce priveşte punerea în practică a programelor de reformă structurală din regiune, Iordania, Arabia Saudită, Siria, Oman şi Kuweit au fost mai active în acest domeniu.
Complexitatea situaţiei etnice (determinată de opoziţia dintre turci, iranieni şi arabi), religioase (prezenţa evreilor în Israel, a musulmanilor divizaţi în sunniţi, şiiţi, şi wahabiţi, precum şi alaoiţi şi druzi în Liban, Siria, Irak, Egipt şi teritoriile palestiniene), importanţa moştenirilor istorice (Imperiul Otoman, influenţă franceză şi britanică), influenţa Federaţiei Ruse şi S.U.A. (în prezent), prezenţa hidrocarburilor, ca şi alţi factori (politici, sociali, geografici, geostrategici) oferă evoluţii diverse, pe multiple planuri, cu multiple strategii, în care alianţele, sistemele de alianţe, aşezările şi reaşezările acestora sunt, întotdeauna, posibile, motiv pentru care apreciem că această regiune va continua să rămână, şi în continuare, fierbinte.
