Statul – actor al relatiilor internationale

1.Categoria suveranității de stat

2.Conceptul de interes național

3.Stratificarea internațională

1.Tratatele Westfalia din 1648 au legiferat statul național în calitate de unic actor internațional. Una dintre trăsăturile statului național este suveranitatea circumscrisă teritorial, în sensul că statul național își exercită jurisdicția pe un teritoriu demarcat prin frontiere de teritoriile similare ale altor state.

De precizat că noțiunea de suveranitate de stat a fost elaborată Jan Bodin, în a cărui opinie suveranitatea aparține statului. Primul cercetător care a expus ideea că suveranitatea trebuie să aparțină poporului a fost Immanuil Kant. Prin urmare, suveranitatea devine o trăsătură fundamentală a statului național și a presupus expres inadmisibilitatea ingerinței în afacerile interne ale statelor suverane dat fiind că ele sunt egale în raportul unuia cu altul.

Fridrih Hinsley susține că prima tentativă serioasă de zdruncinare a suveranității de stat s-a produs prin crearea Ligii Națiunilor, dat fiind că statele trebuiau să se conformeze regulilor adoptate în comun în cadrul acestei structuri. Mai este de precizat că în condițiile aplicării principiului echilibrului de forțe, acesta era respectat numai în relațiile dintre statele europene, considerate că sunt suverane, pe cînd raporturile dintre statele europene și teritoriile coloniale cădeau sub jurisdicția altor principii, cu precădere, cel de civilizare a barbarilor.

Prin urmare, după crearea Ligii Națiunilor, se inițiază procesul de eroziune a suveranității de stat circumscrisă teritorial.

Actualmente, eroziunea suveranității de stat se datorează următorilor factori:

1. Organizațiilor internaționale guvernamentale
2. Corporațiilor transnaționale
3. Dependenței și interdependenței globale.

Este evident că suveranitatea se dovedește a fi afectată atît de consolidarea actorilor nestatali, cît și de globalizare. Referitor la locul și rolul statului național circumscris teritorial s-au format 3 concepții:

1. Scepticistă, în contextul căreia se susține că statul continuă să rămînă un actor important în relațiile internaționale sau, potrivit lui Pier de Senarclens, un actor privilegiat. Adepții demersului sceptic, cu privire la impactul globalizării asupra eroziunii suveranității de stat, susțin că statul nu și-a pierdut din relevanță și continuă să dețină roluri importante. Astfel, Deutsch indică asupra rolului economic mobilizator, Alexander Wendt, susține că n-a fost încă inventat un substituent pe măsură, iar potrivit lui Poll Hirst și Graham Thomson, statul rămîne principalul agent economic, mai ales în condițiile că mai mult de 80% dintre Corporațiile transnaționale și peste 90% din tranzacțiile comercial-financiare sunt realizate în statele industrial dezvoltate. Prin urmare, adepții scepticismului nu neagă prezența și impactul globalizării, dar acreditează opinia că statale își păstrează în continuare statutul de actor cu pondere majoră în cadrul comunicării internaț
2. Hiperglobaliștii susțin că statul național a devenit istorie și trebuie înlocuit cu altă structură. Astfel, Andrew Frank afirmă că statul n-a putut asigura securitate și menține pacea, nu s-a dovedit a fi capabil să asigure un nivel de trai decent tuturor oamenilor și nu este în măsură să soluționeze problemele globale ale contemporaneităț Farid Zakharia susține că statul național, adică „pilonii Templului Westfalia” sunt șubrezi. Kenici Ohmae (japonez) urmărește să acrediteze opinia că statul național a devenit un anacronism și trebuie înlocuit cu „state regionale”, care nu reprezintă altceva decît conglomerate economice, în care se aplică pe larg tehnologiile de vîrf. Kenici Ohmae acreditează opinia că actualmente într-un stat regiune se realizează politica a 4 de ”i”:

• Industria inovațională;
• Informația;
• Investițiile;
• Consumatori individuali

Prin urmare hiperglobaliștii resping însăși ideea de stat național, considerat de Max Rogalschi un oximoron și susțin că în condițiile actuale se impone crearea noilor structuri instituționale, ce ar ține cont de realitățile lumii Hi-tec-ului.

• Transformativiștii, care susțin că globalizarea contribuie la eroziunea suveranității circumscrise teritorial, dar statele sunt capabile să se acomodeze la noile realităț Astfel, John Rosenau exprimă părerea că se formează o configurație ”mixtă ”a ordinii mondiale care presupune diferite nivele de actori, dar statele, alături de corporațiile transnaționale se află poziționate pe treapta superioară. Antony Giddens, afirmă că statele se acomodează în special, datorită caracterului lor democratic, dat fiind că democrația și sărăcia se dovedesc a fi incompatibile, pe cînd statele cu regim autoritar sau totalitar mai greu se acomodează la noile realități. David Held este de părere că statele dispun de rezerve suficiente pentru a rămîne un actor important, în sensul că sunt flexibile și dispun de pîrghii economice. Prin urmare, transformativiștii acreditează ideea că statele naționale pierd o parte din prerogativele lor suverane, dar în același timp sunt în măsură să-și mențină pozițiile. Așa dar, în condițiile globalizării, se produce eroziunea suveranității de stat, circumscrisă teritorial, în sensul că statele, fie benevol, fie contrat voinței lor, înstrăinează o parte din prerogativele suverane. Cu certitudine supozițiile de tipul celor expuse de Stepfen Krasner, cum că nu se întîmplă nimic extraordinar și statul național rămîne actorul principal în relațiile internaționale globalizate, nu corespund realităților, dar în același timp aserțiunile hiperglobaliștilor de asemenea par a fi forțate logic dat fiind că statele naționale mai dispun de suficiente posibilități pentru a rămîne un actor internațional important. Pozițiile statelor sunt fortificate de faptul că în relațiile internaționale un rol important revine voinței politice și că pînă la moment n-a fost formată o guvernare mondială, iar majoritatea organizațiilor internaționale guvernamentale, continuă să beneficieze de un potențial relativ redus.

2.Interesul național este o categorie, care determină vectorii de dezvoltare a unui stat și a unui popor. Formularea interesului național presupune determinarea direcțiilor strategice de dezvoltare, identificarea mecanismelor pentru realizare și mobilizarea energiilor sociale pentru implementare. Interesul național determină cum un popor și un stat își concepe existența și ce măsuri sunt întreprinse pentru a asigura atît supraviețuirea, cît și dezvoltarea lor. Interesul național este catalizatorul dezvoltării, iar în condițiile cînd statul și poporul nu-l conștientizează, ele riscă să fie manipulate de alți actori, fapt, care se răsfrînge negativ asupra evoluțiilor lor.

         Conceptul de interes național pentru prima dată se regăsește în enciclopedia britanică a științelor sociale editată în 1936 și fiind formulat de către Reildhold Niebur și Charls Beerd.

         Acești cercetători l-au interpretat într-o manieră pozitivistă, fapt, care a pus începutul abordării realiste a conceptului de interes național.

         Hans Morgenthau a aprofundat abordarea realistă subliniind că interesul național include 2 dimensiuni.

1. Permanentă, care n este altceva dcît tendința unui stat către supraviețuire
2. Variabilă, care depinde de o serie de factori, precum:

-așezarea geografică a statului

-caracterul elitelor politice

În accepția lui Motgenthau, interesul național se asociază cu interesul de stat, dat fiind că statul este recunoscut drept unic actor internațional. În acest sens, tradiția realistă presupune că interesul național este de caracter obiectiv deoarece reflectă o tendință eternă către supraviețuire.

Din altă perspectivă a caracterului liderilor politici și elitelor conducătoare, George Modelski consideră că interesul național este de caracter subiectiv deoarece reflectă stările de spirit ale liderilor politici. În acest sens, interesul național este variabil și puțin operațional deoarece pozițiile liderilor politici pot să se modifice în dependență de conjunctura internă și cea externă.

Dacă Hans Morgenthau susține că interesul național vizează politica externă date fiind tendințele către realizarea puterii, Jean Batist Duroselle exprimă părerea că interesul național ține de politica internă deoarece reflectă starea de lucruri din societate.

Dacă la Occident se consideră că interesul național și-a pierdut din operabilitate dat fiind că în spațiul comunitar au fost ridicate frontierele stricte în calea circulației libere a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, în țările aflate în tranziție acest concept este definitoriu pentru a contribui la consolidarea statului și a societății. Republica Moldova nu și-a formulat într-un document oficial interesele sale naționale, însă acest termen se regăsește în mai multe documente, precum:

-concepția politicii externe (adoptată în 08 februarie 1995);

-doctrina militară, adoptată la 06 iulie 1995;

-concepția securității naționale, adoptată la 22 mai 2008

În aceste documente este scris că RM acționează în conformitate cu interesul său național, dar nu sînt specificate care-s.)

Interesele naționale ale RM sînt următoarele:

1. Asigurarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
2. Asigurarea dezvoltării economiei de piață competitive și a unui nivel decent de trai pentru cetățenii săi;
3. Asigurarea suveranității, independenței și integrității statului unitar Republica Moldova;
4. Asigurarea securității naționale (sînt 11 tipuri de securitate: geopolitică, militară, politică, economică, socială, demografică, informațională, ecologică, energetică, alimentară);
5. Asigurarea vocației europene a poporului Republicii Moldova prin integrarea europeană și integrarea euro-atlantică.

 

3.Stratificarea internațională presupune că în relațiile internaționale se exercită raporturi pe verticală între diferite tipuri de puteri. Iudjent Luard susține că în istoria relațiilor internaționale întotdeauna au existat diferite tipuri de puteri și, deci, raporturile s-au realizat și pe verticală.

Astfel, în lumea antică au existat puteri suverane și puteri clientelare (statele satelit a Romei); în evul mediu, puteri suverane și puteri suzerane (suzeran – care are o supunere relativă, care beneficiază de unele autonomii); puteri independente și state vasale; în epoca modernă – puteri mari și puteri mici, iar în perioada contemporană: state independente și state – satelit.

Axiomatică a devenit, referitor la epoca contemporană, doctrina Brejnev formulată în 1968, care viza raporturile dintre URSS și celelalte state socialiste, ultimele fiind suverane numai parțial.

Cea mai relevantă tipologie a stratificării internaționale a fost propusă de către Morthon Caplan și presupune 5 tipuri de puteri:

1. Supraputeri, sînt statele care formulează interese globale și sînt capabile să le realizeze. O supraputere nu poate suferi înfrîngere într-un război numai dacă nu participă și alte supraputeri.
2. Marea putere, sînt statele care își formulează interese globale însă potențialul lor nu le permite decît să realizeze fie interese la nivel regional, fie într-un anumit domeniu.

• Puteri mijlocii, sunt statele care domină în subregiuni, adică în imediata lor vecinătate.

1. Puterile mici sînt statele care, în principiu, pot să-și asigure suveranitatea și independenț
2. Microstatele sînt acele entități ale căror populație, conform unor clasificări nu depășește 1 milion de locuitori, conform altor – 2 milioane de locuitori.

O altă tipologie a stratificării internaționale este promovată de către Banca Mondială pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BMRD), aceasta deosebind 3 tipuri de state, în dependență de volumul PIB pe cap de locuitor:

1. State subdezvoltate, unde PIP pe cap de locuitor nu depășește 580 dolari SUA;
2. State cu o dezvoltare industrială moderată, cuprinde segmentul 580-6000 dolari SUA;

• State industrial dezvoltate, presupun PIB pe cap de locuitor mai mult de 6000 dolari SUA.

Actualmente, pe I loc la capitolul PIB pe cap de locuitor se află Norvegia – 49000 dolari americani.

Prin urmare, relațiile internaționale au presupus întotdeauna dominație și dependență dat fiind că potențialul actorilor statali se dovedește a fi deosebit în mai multe planuri.

Astfel Hans Monrgenthau consideră că potențialul unui stat în totalitate cuprinde următorii factori:

-bogățiile naturale disponibile;

-nivelul dezvoltării industriale;

-numărul populației;

-așezarea geografică;

-potențialul militar;

Nivelul de dezvoltare culturală a oamenilor.

Conform lui Raimond Aron, potențialul uni stat și a unei societăți cuprinde:

1. Nivelul dezvoltării industriale;
2. Nivelul de dezvoltare a științei;
3. Capacitatea și rapiditatea transformării civililor în militari.