La scară mondială, problematica spaţiului – terestră, maritim, aerian şi cosmic – redevine o chestiune importantă, poate chiar vitală. Acest fenomen este impus, datorită timpurilor în care trăim, datorită unei anumite forme de accelerare a marilor evenimente demografice, tehnologice, economice, ecologice, ideologice, politice. La aceasta se adaugă câteva motive decisive. Exploatarea resurselor naturale ale planetei nu a fost niciodată atât de febrilă, încât să pună în joc, deci în pericol, noul continent, Antarctica şi imensele bogăţii miniere pe care aceasta le adăposteşte. Adâncurile mărilor şi oceanelor vor fi cu siguranţă , noua frontieră a secolului XXI.
În zilele noastre, performanţele uimitoare ale tehnologiilor de comunicare în toate direcţiile au restrâns lumea la întinderea unui stat mare – statul mondial al lui Mac Luhan9 ce trebuie gândit diferit. După acesta „Trecerea la o societate ce ţine de imaterial prefigurează apariţia bruscă a unei conştiinţe globale. Creierul planetar începe să gândească. Ricoşarea acestei conştiinţe colective în raport cu existenţa individuală este pe cale de a bulversa relaţia noastră cu spaţiul şi cu informarea”
Amploarea migraţiilor umane precum şi alte tipuri de deplasări, mişcări browniene la scară planetară, toate acestea dezvăluie puterea activităţilor mondiale, ce trebuie cumulate cu anumite dezechilibre care au afectat dezvoltarea societăţii.
Fluxurile comerciale, financiare şi informaţionale induc, viguros noi modalităţi de analiză şi înţelegere a lumii. În sfârşit exasperarea creată de problemele de apărare şi securitate pentru ansamblul naţiunilor, în lumina noilor sisteme de armament, mereu mai sofisticate şi mai distructive, ne fac să observăm, după jumătate de secol, spectrul apocalispului – arma nucleară.
În era optionică (cuvânt provenit din „optică” şi „electronică”) spaţiul planetar nu se mai măsoară doar prin distanţă metrică ci şi prin tipul de acces, deci prin viteza parcurgerii. Spaţiul nu se mai măsoară doar în funcţie de obiectele pe care le adăposteşte, ci şi în funcţie de modul în care aceste obiecte sunt folosite şi de strategiile care-i sunt aplicate.
Civilizaţia tehnică, în toate aspectele sale, multiplică la extrem combinaţiile spaţiale, dinamicile teritoriale, reţelele de toate tipurile.
Omul –locuitor, este astfel făcut să regîndească modern lumea în care trăieşte. El trebuie să vegheze în permanenţă pentru ca teoriile, metodele, strategiile, modelele, faptele (perimate) depăşite să nu fie perpetuate sub pretextul că acestea au fost eficace în trecut căci acest trecut nu ar justifica valoarea lor universală. Istoria este plină de astfel de decalaje, care confirmă tot atâtea eşecuri datorate unor rămâneri în urmă. Preocuparea esenţială pentru cunoaşterea organizării spaţiale a planetei nu a fost niciodată atât de complexă. Însă cunoştinţele despre realitatea multivariată a teritoriilor şi maniera de a le administra din punct de vedere intelectual rămân adesea superficiale, privite prin prisma stereotipurilor sau cu prea multă ignoranţă, disparate, astfel că este dificil să se respecte rigoarea ştiinţifică necesară. În urma acestor constatări, apare necesitatea proiectului unei „geoculturi” – constituită diferit, cu preţul unei rupturi epistemologice importante privind maniera de a concepe obiectele în spaţiu, acţiunile ce se desfăşoară în aceste spaţiu însuşi, ceea ce permite o întărire a cunoaşterii problematicilor teritoriale. În această cercetare a performanţei de a gândi spaţiul se intersectează preocupările geografilor, geopliticienilor, geostrategilor, de a da răspunsuri distincte care, de cele mai multe ori nu se ciocnesc în planul fondului ci în cel al formei.
Trebuie reconsiderate specialităţile fiecăreia dintre aceste discipline şi trebuie, totodată, înţeles avantajul unei mai bune cooperări a celor ce gândesc spaţiul umanităţii. Manifestarea cartografică reprezintă întâiul punct ce trebuie luat în considerare în ştiinţa de a gândi spaţiul şi aceasta din două motive. În teorie, harta constituie totodată, transcriere iniţială şi scriere grafică a spaţiului geografic cu tot ce are el. Însă în practică, harta cunoaşte o folosire restrânsă, mult prea limitată: drept argument stau majoritatea studiilor de geopolitică în care utilizarea, dezvoltarea sa este foarte redusă. Acest lucru se datorează faptului că geografii – universitari sau militari – ar fi singurii exponenţi ai manifestării cartografice.
În aplicaţiile militare cele mai sensibile harta a fost supusă, în mod logic, unei confidenţialităţi variabile. Însă principala explicaţie a unei utilizări insuficiente a cartografiei în majoritatea studiilor asupra realităţilor spaţiale nu rezidă în acest tratament. De fapt, regăsim aici o dublă tendinţă. Pentru neofit, harta rămâne un document static, făcând localizări, cu scopul ilustrării, eventual a unui text care-i corespunde. Harta nu este niciodată, sau este prea puţin, o parte a raţionamentului geografic. În această concepţie restrictivă, harta nu este un instrument al reflecţiei, ci doar un element de orientare, ceea ce-i diminuează rolul euristic elaborat şi dinamic. Atlasele destinate marelui public au contribuit la statuarea unei folosiri sumare în cercetarea datelor spaţiale, cu toate că astăzi ele sunt excelent făcute şi foarte diverse. Din raţiuni economice – realizarea unui atlas costă scump – condiţiile de producţie ale unor astfel de culegeri sunt foarte anevoioase. Acest mod de a citi spaţiul geografic nu favorizează nici cel mai modest enunţ inteligibil în materie de problematizare a spaţiului, în afară de posibilitatea descifrării unui anumit obiect geografic, unui eveniment istoric, unui fenomen sau a unei calităţi caracteristice unui loc. Aşa cum este prezentată şi aşa cum este folosită de obicei, harta te face „să vezi” şi rareori să înţelegi. Or ştiinţa localizării nu ar putea niciodată să ţină loc ştiinţei de a gândi spaţiul, văzută ca o capacitate mentală superioară de a privi prin spaţiu şi nu ar şti să imagineze structuri cognitive particulare, decât printr-o educaţie specializată în administrarea intelectuală a „uneltelor” cartografice.
Deci harta trebuie făcută să progreseze altfel. Trebuie impus ca obiectiv o viziune caleidoscopică, „în relief” şi în mişcare: aici se găseşte începutul unei gândiri geopaţiale, îmbunătăţite. În acelaşi sens nu trebuie să mai considerăm că singura reprezentare a lumii este planiglobul (planisfera), care aşează Europa , în centru, cu Africa de Sud (în jos), cu Oceanul Atlantic şi continentul American la Vest (la stânga) şi cu ansamblul asiatic la Est (la dreapta). O asemenea grilă cu o dispunere „eurocentirică” a continentelor şi a oceanelor deformează administrarea mentală a planetei, cu un larg şir de dezechilibre metodologice. Chiar dacă este vorba de geograf, de geopolitician sau de geostrateg , orice reflecţie asupra spaţiului Terrei pune iniţial problema de a şti care sunt obiectivele ce trebuie avute în vedere şi care sunt raţionamentele ce trebuie promovate pentru demonstraţiile contate. În orice caz, în afara proiectelor fiecărui, răspunderile diferite, se explică prin supraestimarea aderării la apartenenţele disciplinare separate în detrimentul comunităţii de interes privind problematicile spaţiale. Cu toate aceste constatări, contribuţia pe care o aduce geografia10 la dezvoltarea gândirii geospaţiale este deosebit de importantă.. dacă disciplina s-a văzut descalificată un timp , pentru că nu a adoptat un timp problematica sa la solicitările mondiale şi dacă a avut de suferit ca urmare a reputaţiei îndoielnice ce i s-a atribuit, ea se revalorizează şi devine credibilă prin demersurile sale intelectuale, prin metode de investigare şi argumente, printr-o lungă experienţă a spaţiului.
Deşi i s-a făcut adesea reproşuri că s-a lăsat închisă într-o concepţie naturalistă, geografia este singura ştiinţă care a procedat la inventarierea fenomenelor terestre naţionale, însoţind această inventariere, cu o explicaţie sistematică. Considerarea lor în ecosisteme* în interiorul cărora fiecare dată fizică este abordată în relaţie, în combinaţie cu toate celelalte , prin mijlocirea unei abordări sistemice globale, permite să se înţeleagă mult mai bine, fenomenele care, în majoritatea lor complexitate afectează teritoriile oamenilor. Sunt cunoştinţe indispensabile care permit să se evite descrierea spaţiului terestru oricum, într-o manieră aproximativă, inconsecventă, în funcţie de evenimentele ce se produc.
Trebuie reconsiderate mediile naturale, cu tot discernământul, ţinând cont de multitudinea de factori şi de scara la care ei trebuie analizaţi, deoarece datele nu intervin într-o manieră egală, în acelaşi moment şi peste tot. Dar pământul este întotdeauna aici, cu atmosfera lui, omniprezentă, care durează în eternitate şi care totuşi generează o gândire geospaţială ce trebuie să ţină seama de aceşti factori.
În afară de mediile naturale, geografia a excelat întotdeauna în studiul aşezărilor umane la nivelul planetei, fără a obţine un mare profit.
Totodată a căutat să dea răspuns la întrebarea „Care sunt raporturile pe care societăţile umane, civilizaţiile le întreţin cu teritoriile?”. Astfel, „se leagă” spiritul geografic, atent la durată, cu solidaritatea dintre oamenii şi pământurile locuite de ei. Planeta noastră oferă cele mai bune speranţe, nu printr-o generozitate divină, ci pentru că oferă o bază primitoare întreprinderilor umane. Ca urmare a reorientării geografiei franceze – ştiinţă a teritoriilor, a organizării şi diferenţierii locurilor, sunt în sfârşit la dispoziţia cercetătorilor spaţiului terestru un număr de îmbunătăţiri epistemologice, metodologice şi tehnice cu concepte şi cu instrumente adaptate pentru studiul expresiei spaţiale a fenomenelor.
Contribuţia geopoliticii la problematica spaţială este cu totul de altă natură decât aceea a geografiei; nu mai puţin decisivă dar diferită. În acest caz, nu există o şcoală fondatoare, hegemonivă şi bine constituită, ca în cazul geografiei, nu există o ordine epistemologică strictă, ci tendinţe risipite cu rente de gândire pluraliste şi eterogene după ţări (şcoala germană, şcoala anglo-saxonă, şcoala franceză) după autoritatea intelectuală a unor autori cu specializări multiple, cu viziuni marcante asupra fenomenelor naturale (decolonizarea, internaţionalizarea schimburilor, supremaţia economică, războiul rece, logica blocurilor est-vest, presiunea demografică, subdezvoltarea, destrămarea imperiilor, ideologii dominante, imperialisme succesive etc.).
Opus geografiei, geopolitica se construieşte deschizându-se, înainte de toate, problematicilor contemporane şi de „amploare mondială”, care, de obicei sunt neglijate de geografi: cele având legături cu politica statelor şi cu influenţele reciproce, cu dreptul internaţional, cu relaţiile diplomatice, cu securitatea şi apărarea, cu raporturile de putere în lume. Este vorba de asemenea, de studiul diferitelor organisme internaţionale urmărindu-se ceea ce s-ar numi „regulile jocului” aplicate la spaţiu în aspectele lor cantitative şi calitative: jurisdicţia internaţională, (delimitări de suveranitate teritorială, tema permanentă a frontierelor), modalităţi de trecere şi de circulaţie în lume (strâmtori, arhipelaguri, survolarea teritoriului), reglementări diverse, eventual de opinii, atitudini şi comportări, (pacte de neagresiune, tratate de asistenţă, acorduri militare, alianţe diplomatice, restricţii de deplasare, diferende de frontieră, litigii istorice).
Abordarea macrocosmică este în favoarea geopoliticianului în timp ce geograful o preferă întotdeauna pe cea microcosmică.
Promovarea acţiunii oamenilor, a organismelor societăţilor priveşte şi procedurile de alegere (politice, ideologice, economice, militare), actorii deciziei (guvern, state majore, instanţe internaţionale) stabilirea locului şi a timpului de aplicare (concurenţii, zone demilitarizate arii de influenţă, ape teritoriale, spaţii aeriene, teritorii tampon, zone strategice), respectându-se un număr oarecare de caracteristici ale relaţiilor de drept sau de forţă. În acest fel se profilează dinamicile teritoriale – pământ, aer, apă, cu o nuanţă „internaţionalistă” şi în termeni de forţă aşa cum le studiază obişnuit geopoliticienii. Geopolitica îşi asumă astfel ca obiectiv să ia în considerare tot ceea ce organizează într-o ierarhie de puteri mai cu seamă politice şi militare, dar şi economice şi culturale, statele şi alianţele lor, destine şi scopuri în toate aspectele forţei şi ale evoluţiei ei, dreptului şi ale aplicărilor lui.
Cu toată pertinenţa problematicii pe care o abordează, cu toată originalitatea metodelor de cercetare – adoptare (istorică, morfologică, funcţională, behavoristă, sistemică, analiza de putere) şi cu toate că are o „vocaţie globală” lectura realităţilor lumii, aşa cum o întreprinde gândirea geospaţială este cam uniformă şi uneori superficială. Pe de o parte, ea nu permite cu siguranţă o ordonare conceptuală interesantă a realităţilor geospaţiale (centru-periferie) pe de alta, concomitent ea le-ar denatura dacă nu am fi atenţi. Puţină istorie, puţină geografie, puţin din diferitele aspecte ale actualităţii şi din noutăţile intelectuale, variate, dar mereu aceleaşi care nu sunt suficiente pentru a promova ideea de spaţiu într-o manieră satisfăcătoare. De fapt, geopolitica are defecte şi calităţi invers decât geografia. Complementaritatea lor este evidentă şi se constituie într-o şansă pentru schimb. Geopoliticienii prea atenţi la ideea de drept şi fiind oameni de „acţiune şi de putere” girează viitorul adesea cu talent ceea ce nu-i pune la adăpost de o lipsă de discernământ. Geografii „foarte umani” se prezintă ei înşişi demiurgi drept adepţi ai unei veritabile geosofii, instalaţi în prezent şi în relaţie cu trecutul, ceea ce le aduce, când e cazul, acuza de conservatorism şi de inacţiune.
Geopoliticianul îşi exprimă voinţa sa de anticipare a funcţionării lumii într-o anumită logică, pe când geograful îşi traduce preocuparea sa de restaurare a stării lumii într-o alta.
Spaţiul planetei, în toate dimensiunile trebuie considerat ca un sistem complex, un agregat cu multiple forţe în continuă mişcare şi nu ca o banală suprafaţă extensibilă, un simplu suport: ecuaţie cu mai multe necunoscute, variabile după timp şi contexte, aflată la originea unor combinaţii complicate în ordinea datelor, prezente şi viitoare ale societăţilor (vectorul) a gândirii omeneşti în evoluţie individuală şi colectivă, ştiinţifică sau comună (sensul) şi a interferenţei lor (procesul). Geograful şi geopoliticianul au interese comune care le permit să se întâlnească în desfăşurarea muncii lor, pe deasupra evoluţiei celor două discipline, evoluţie care i-a separat. A opune geografia şi geopolitica este o dezbatere în gol şi falsă. Cei doi termeni denaturează gândirea prin polemica pe care adesea o întreţin. Este de admis pentru viitor că numitorul comun fundamental rezidă într-o gestiune intelectuală comună a spaţiului şi a multiplelor sale aspecte, apoi că tradiţiile diferite se pot constitui în tot atâtea izvoare bogate de idei, de metode şi raţionamente, cu condiţia de a ava în vedere cele mai bune elemente şi de a le articula bine între ele. În această dispută a intervenit şi ”GEOSTRATEGIA”. Această disciplină, mai mult decât celelalte două discipline abordate se manifestă prin logica intelectuală a acţiunii imediate, apropiate sau acţionând în funcţie de un termen.
Proliferarea masivă a armelor terorii impune o ultimă micşorare a globului terestru. În era nucleară, geostrategia îşi schimbă reperele, natura, ecuaţiile şi datele de cultură. Analizele arată că evoluţia nu s-a terminat, proba supremă fiind „iniţiativa de apărare strategică” şi deplasarea câmpului de luptă în spaţiul interstelar, sau după o metodă abuzivă posibilitatea unui „război al stelelor”. Deja sateliţii „văd” totul sau aproape totul, la orice scară, în orice moment, în orice loc. Globul terestru, lume finită este astăzi o entitate strategică mică, pentru care datele spaţiului – pământ, aer, mare – trebuie redescoperite, revalorizate, regândire, rearticulate. Geostrategul a înţeles foarte bine aceste imperative, mai întâi din necesităţi operaţionale, apoi din exigenţe teoretice. Pentru că mizele apărării şi ale securităţii, pe care le studiază sunt de o importanţă crucială, el are, pe cât se pare, o consideraţie cu totul particulară pentru dinamicile teritoriale. Astăzi foarte multe paradigme fundamentale au fost modificate pentru că nu mai corespundeau rupturilor epistemiologice, metodologice, tehnologice, politice în logica problematică (pregătirea şi conducerea războaielor, echilibrul terorii, refacerea crizelor şi a diverselor conflicte). Geostrategia îşi propune de acum înainte să gândească special „faptul militar, mai mult decât înainte, din moment ce caracteristicile armei nucleare, în primul rând şi modalităţile întrebuinţării sale impun o stăpânire superioară a datelor extrem de valide care caracterizează spaţiul, locurile, obiectele, acţiunile, intenţiile, raporturile de forţe.
În preocupările, priorităţile şi competenţele geostrategului intră elemente care, la scară planetară, influenţează hotărâtor destinul omenirii. Ameninţările caracteristice lumii de azi, în toate aspectele lor, pretind pentru a le contracara o extremă precizie în localizarea locurilor (geodezie), caracteristicile suprafeţelor (topografie), realităţile lineare (axe, fluxuri), informaţiile pe verticală (gradienţi). A devenit esenţial să se calculeze strict coordonatele geografice, să se măsoare unghiurile , să se evalueze extensiunea fenomenelor în apă şi în aer (temperaturi, curenţi marini, bilanţ hidroscopic al atmosferei, nebulozitatea), să se aprecieze discontinuităţile spaţiale de toate tipurile, să se cunoască ansamblul dinamicii terestre, fără a se uita mişcările astrelor care le afectează (rotaţia şi revoluţia).
Nu este deloc indiferent că ,pământul se “învârteşte” de la Vest la est şi că circulaţia atmosferică se efectuează în sens invers, conform latitudinilor, în raport cu distribuirea continentelor, atunci când se au în vedere ameninţările militare şi strategiile ce li se pot opune.
Astfel, militarii se dovedesc adesea geografi avertizaţi, mai rar, însă, geopoliticieni. Diferenţa specifică este astfel ratificată. Ceea ce validează formula geografului Yves Lacoste : “Geografia, asta serveşte mai întâi pentru a face războiul”. Armatele trebuie să ţină seamă prioritar de ansamblul de caracteristici al mediului în care este prevăzut să evolueze oamenii şi materialele, urmând o strategie, în aşteptarea tacticii, a precizării scopurilor. Mediul, consubstanţial “acţiunii”, la toate scările, este preocuparea principală a statelor-majore: chiar întâia dintre priorităţi: Nu a fost, însă, întotdeauna aşa. Spre pildă, înfrângerea din 18l0, în Franţa. Un general, în incinta Adunării Naţionale, nu a replicat el că dintre hărţi cea mai bună este aceea pe care o poartă întotdeauna la centură, agitându-şi sabia? La acea epocă, ofiţerii francezi pierduseră pasul în faţa omologilor prusaci; ei nu ştiau să utilizeze documentele cartografice pe teren şi nici nu aveau de altfel decât puţine sau chiar deloc, spre deosebire de adversarii lor. Era o diferenţă de înzestrare intelectuală majoră. A trebuit să li se ofere această lecţie. Apoi, geografia a devenit o cauză naţională. „Să-i învăţăm Franţa pe copiii noştri, cunoscând-o bine ei o vor iubi mai mult şi o vor apăra mai bine”. Acesta era conţinutul prefaţei unei celebre cărţi de lectura (dar şi de morală de istorie, de geografie şi de instrucţie civică) – Doi copii în jurul Franţei, care se adresau tuturor copiilor francezi din şcolile Republicii. Iată o legătură spectaculoasă între câmpul de acţiune al unei discipline, calificată adesea drept anodină, şi utilitatea ei civică decisivă. Pe vremea aceea, scopurile geografiei se dovedeau astfel importante, în timp ce astăzi ele sunt neglijate în sistemul educativ francez.
Într-o altă abordare, sfera apărării şi cei ce o gândesc – geostrategi prin definiţie – dispun, pentru necesităţi de securitate şi, evident, de eficienţă, de tehnologiile cele mai avansate, de cercetarea realităţilor geospaţiale, mai întâi de cele privitoare la utilizarea militară a spaţiilor, în ansamblul calităţilor lor intrinseci, a dimensiunilor, volumelor, interacţiunilor şi dezvoltării lor viitoare. Rezultatele de analiză, de calcul, de restituire şi de interpretare sunt la înălţimea mijloacelor întrebuinţate : de la teledetecţia cu imagine numerică, la tratamentul informatic al datelor şi la modelele simulate. Cunoştinţe prodigioase despre întinderea pământului, adesea confidenţiale, uneori secrete, sunt stabilite cu raţionalitate şi o pregătire ştiinţifică incontestabilă. Şi, totuşi, este mereu posibil regretul că dezvoltarea cercetărilor geospaţiale rămâne insuficientă, având în vedere necesităţile şi stadiul de cunoaştere atins.
Dacă geostrategul se află mereu aproape de geograf, şi pentru că el este obligat de nevoia de a evita confruntarea de forţe pe teren, el poate să aştepte de la geograf sprijinul unei culturi a relativităţii, a aleatorului, a omenescului într-un fel. Dacă geografii sunt prea “umani” geostrategii la rândul lor, sunt poate prea “categorici”. Sigur că aceste categorii sunt utile, dar cu discernământ, .pentru că în fapt toată gândirea spaţială şi a unora şi a altora se află în căutarea ordinii, .a ierarhiilor, a unui clasament. Trebuie recurs la tipul de, gândire complexă pe care Edgard Morin încearcă să o impună., pentru a putea stăpâni această combinaţie fundamentală şi dificilă a unei gestiuni a spaţiului, în condiţiile în care spaţiul, el însuşi, se află mereu în schimbare? Fără îndoială că trebuie. Este un proiect esenţial. Geostrategia poate beneficia de capacitatea geografiei de a pătrunde complexitatea lumii oamenilor; apoi, ea propune teorii şi modelări într-un mod cu atât mai neaşteptat cu cât ele sunt mai bine finalizate. Victoria nu pretinde în primul rând eficacitate, ci unirea într-un dublu sistem logic a măiestriei de a ordona (în sensul de ordonanţare a tehnicii şi personalului) şi de a utiliza cultura (în sensul civilizaţiilor, în particular, şi al umanităţii, în general). Concepţiile matematice, pe de o parte (geostrategul este întotdeauna un calculator) şi artistice, pe de alta (geografia nu a fost definită altădată drept o artă?) se reîntâlnesc. Filiaţia comună aici este. Primii geografi teoreticieni nu au fost ei matematicieni, de pildă Eratostene, Anaximandru, Strabon? De fapt, cosmografia, corografia şi alte orografii şi-au avut începutul în studiul spaţiului interplanetar (calculele astronomice) şi într-o tradiţie pură de geometrie (triangulaţia) : este întoarcerea la surse, la spaţiul original13
Geografie, geopolitică, geostrategie: trei câmpuri disciplinare distincte şi care se suprapun parţial uneori, dar trei culturi particulare, trei tradiţii, ce nu trebuie nici opuse, nici confundate. Problematica schimbului ajunge în actualitate în acel moment chiar, în care izolarea disciplinară devine periculoasă pentru orice posibilitate de progres fundamental în materie de spaţiu. Analiza termenului spaţiu-timp şi a fenomenelor care se dezvoltă aici pledează în sprijinul unei apropieri a disciplinelor, a unei osmoze a celor mai bune paradigme şi metode ale lor. “Trebuie să realizăm mai mult decât să stabilim relaţii diplomatice şi comerciale între discipline, unde fiecare să-şi afle o confirmare a suveranităţii. Trebuie pus sub semnul întrebării principiul unei discipline care tranşează pe butuc obiectul complex, obiect ce este constituit în principal din interrelaţii, intervenţii, interferenţe, complementarităţi, opoziţii între elementele constitutive, dintre care fiecare este prizonierul unei discipline particulare. Pentru a exista o veritabilă interdisciplinaritate, trebuie discipline articulate şi deschise spre fenomenele complexe si bine-nţeles o metodologie ad-hoc. Trebuie, de asemenea, o teorie, o gândire transdisciplinară.14 Cum trebuie privite reconstrucţiile şi restructurările necesare? Care este poziţia epistemologică comună ? Prioritatea spaţiului, ţinând cont de reafirmarea sa recentă în studiul realităţilor mondiale, este evidentă. Trei procese de restructurare, interdependente, ridică geospaţialitatea la o paradigmă fundamentală comună: restructurarea ontologică cu o formulare nouă a relaţiilor complexe dintre spaţiu, timp şi fiinţe; restructurarea economică, politică şi socială; în sfârşit, restructurarea civilizaţională, adaptată la ideologii şi culturi. Lumea este aşa cum este, în transformare permanentă, şi aşa cum indivizii şi societăţile o gândesc şi o practică. O geocultură imensă, fără margini, ca şi imaginaţia. Spaţiul este locul puterii omului, timpul este semnul neputinţei sale. întrebarea permanentă constă în a şti dacă, aşa cum susţinea Kant, spaţiul nu este decât o formă a priori a sensibilităţii. “Spaţiul este actul prin care mă apropii de o lume stranie şi, care face să existe, totodată, această stranietate, această exterioritate, matrice a întregii cunoaşteri; ea precede orice percepţie reală, matrice a experienţei, ea este ca şi o intuiţie pură, care determină obiectele şi relaţiile ce se stabilesc între ele”15. Spaţiul: un act, o acţiune cu nenumărate dimensiuni ascunse, a spus Peter Hall. “Especes d’espaces”, după Georges Perec, spaţiu concret al percepţiei, voluminozitate a eului viu în toată amploarea lui, aşa cum s-a spus, de la Merleau-Ponty şi până la poetica lui Gaston Bachelard.
În Simbolul lui Fraser, la fel, spaţiul este acolo, omniprezent, cu dezordini mult mai vaste decât ordinea. Provocare împotriva haosului pentru a putea avansa, trebuie să se teoretizeze. Spaţiul este un şantier care nu trăieşte decât din circulaţia fenomenelor, obiectelor, crizelor, ideilor. “O meditaţie despre spaţiu este, de asemenea, o analiză a vieţii”16. Spaţiu al vieţii şi timpi ai morţii. Iată o formulă indivizibilă, în care al doilea termen, în dauna primului, a atras întotdeauna mai mult istoricul, filozoful, teologul. Formulă în care s-a interpus durata acţiunii. Împotriva trecutului, viitorul trebuie să aparţină unui Homo spatialis – aspect ce trebuie dezvoltat la Homo sapiens. Geograful, geopoliticianul, geostrategul sunt din specia Homo spatialis, înrudiţi, dar distincţi, sensibili la toate realităţile geospaţiale. Artizani, producători, gânditori ai spaţiului, disciplinele lor constituie tot atâtea “corps de metier” (= corporaţii), dacă se poate admite metafora, pentru a înţelege, realiza, a modifica orientarea arhitecturii spaţiale mondiale, la toate nivelele şi în toate sectoarele utilizării sale. Trebuie, de asemenea, pentru a se putea lucra, să se dispună de instrumente, de canavale (= planuri geometrice) şi de epure. Ele există de altfel în interiorul fiecărei ştiinţe şi trebuie utilizate împreună şi în mod complementar. Trebuie, de asemenea, să se creeze altele. Aceasta presupune o cunoaştere mutuală între specialişti şi disciplinele respective (istorică, epistemologică, metode, scopuri), şi o voinţă intelectuală convergentă, în scopul de a putea trata spaţiul în absolut şi de a crea o matrice nouă, o geoştiinţă, câmp de cercetare al spaţialităţii şi pentru care va trebui într-o zi să se alcătuiască un tratat de geospaţiologie, degajat de tot ce e contingent din punctul de vedere al disciplinei, departe de compartimentările obişnuite, urmând o geosofie care să poată ea singură să ajungă până la o veritabilă geopraxis, pentru că acel invariabil al existentului (în ceea ce priveşte ştiinţa de a gândi spaţiul) prezintă. numeroase carenţe epistemologice, teoretice, metodologice, relative la elementele spaţiului. Având ca prim obiectiv depăşirea orizonturilor disciplinare, finalitatea principală rezidă în căutarea unei axiomatizări novatoare a realităţilor geospaţiale în lume. Acestea trebuie să promoveze studiile esenţiale : principiile de cantitate (rezerva de obiecte în locuri anume), de organizare (ansamblul combinărilor şi ierarhizărilor geospaţiale potrivit scărilor, duratelor şi contextelor), de mişcare (dinamica locurilor şi funcţionării plurale a actorilor), de sens (spectrul calităţii obiectelor, economia continuităţilor şi a rupturilor şi toate celelalte caracteristici ale fenomenelor, acţiunilor şi intenţiilor din spaţiu) şi cele aleatorii (spaţiul care devine nesigur, recensământul proiectelor, necesara şi ipotetica prospectivă). Dacă obiectivele principale ale interogării spaţiale sunt formulabile în termenii teoretizării, conceptualizării şi modelizării, trebuie, de asemenea, testat în permanenţă şi chiar reinvestit într-o geopraxis definită drept raportul dialectic pe care geogânditorul şi/sau geoactorul îl întreţin cu spaţiul, iar prima grijă, parte constitutivă a acelei ştiinţe de a gândi spaţiul, aşa cum această vocaţie intelectuală a fost definită, este cu toată evidenta de natură epistemologică. Când totul se mişcă, se schimbă, fierbe, ca şi realităţile geospaţiale, geoştiinţa care le studiază este inevitabil în mişcare, în instabilitate, în turbulenţă, în căutarea propriei identităţi ştiinţifice, a utilităţii sale într-o societate civilă şi militară.
De o complexitate infinită şi mereu schimbătoare, locurile, despre care s-a putut spune că au. geniu, trebuie regândite în permanenţă : probă magistrală pentru geniul omenesc, pe deasupra compartimentărilor, determinismelor şi sectarismelor de toate felurile. De la problematica interfaţă17 la aceea a comunicării şi a considerării celuilalt, viitorul este al schimbului.
9 Jaques Ruffie, De la biologie a la culture, Paris, Flummarion, 1978, p. 507. „Omul din ziua de astăzi nu mai trăieşte ca strămoşii săi pe o arie restrânsă de spaţiu şi timp , fără a încerca să depăşească aceste graniţe. Graţie folosirii sateliţilor , comunicarea se realizează imediat şi la nivel mondial. Omul modern, omniprezent poate participa indiferent unde s-ar afla la orice eveniment, ba mai mult, poate ajunge şi pe lună ”.
10 Şcoala de gândire geografică franceză a fost instaurată de Paul Vidal de la Blanche
11 Jean Tricart, Eco-geografie, Paris, Maspero/L Decouverte, 1978
13 Georges Nicolas L’espaces originel, Berne Peter Lang, 1984
14 Edgar Morin La nature humaine: le paradigne perdu Paris, Seuil, p.227
15 Jean Davignaut Lieux et non-lieux, Paris, Galilee 1997 p. 127 “Există un joc constant de dute-vino între toate elementele care compun sfera cu pereţi invizibili ai spaţiului şi fiinţele vii care aici îşi au rădăcinile” p. 141
16 Ibidem
17 interface = interfaţă, termen folosit de informaticieni; articolul a fost publicat în revista La geostrategie, 2-e trimestre, Paris, 1991, p. 31-56.
