Africa depăşeşte ca întindere 30,3 milioane km2 iar sub raport demografic tinde spre 600 milioane locuitori. Pe aceste întinderi aparent monotone, contrastele fizico-geografice sunt foarte accentuate şi sunt concentrate bogate şi variate resurse naturale: 80% din resursele mondiale de diamante, 79% cobalt, 61% aur, 33% crom, 27% platină, 12% petrol, 1/5 din potenţialul hidroenergetic, 17% din suprafaţa împădurită a planetei etc. Din punct de vedere etnic, regiunile nordice ale continentului sunt locuite în majoritate de albi (Africa albă), iar celelalte de negri (Africa neagră).
Populaţiile băştinaşe, înainte de pătrunderea europenilor, au creat civilizaţii locale dintre cele mai originale. Încă din antichitate şi mai târziu, după aceea au apărut state bine organizate, ca cele din Egiptul de jos, Cartagina, Aksum, Ghana, Ethiopia, Mali, Congo.
Primele forme de colonialism pe pământul african le-au iniţiat arabii, înainte de secolul al VIII-lea, odată cu extinderea stăpânirii lor în Africa de Nord şi pe ţărmul Oceanului Indian. Vreme de câteva secole ei au comercializat pe acest continent unele produse rare (aur, fildeş, mirodenii) precum şi sclavi.
Colonialismul european s-a înfiinţat dinspre vest, prin Oceanul Atlantic, mai întâi prin portughezi (la începutul secolului al XV-lea) apoi prin spanioli, englezi, francezi şi alte popoare europene. După cel de-al II-lea război mondial, prăbuşirea colonialismului a devenit inevitabilă şi accelerată începând din anul 1960. Ziua de 25 Mai 1960 a fost proclamată “Ziua eliberării Africii”. Acesta a fost ultimul continent care a ieşit de sub dominaţia europeană.[1] Încă de la sfârşitul războiului, fostele colonii italieneşti au primit asigurarea din partea ONU că vor deveni curând independente. Libia a obţinut independenţa în octombrie 1951.
Franţa şi-a părăsit teritoriile coloniale în două etape:
Africa de Nord între 1956 (Tunisia şi Marocul) şi 1962 (Algeria, după un război de opt ani), teritoriile sale subsahariene şi Madagascarul în 1960.
Africa britanică a devenit independentă între 1954 (Ghana, odinioară Coasta de Aur) şi în 1964 (Malawi, odinioară Nyasaland şi Zambia, fost Rhodezia de Nord).
Belgia a renunţat la Congo în 1960. Singură Portugalia a luptat mai acerb pentru teritoriile sale coloniale, astfel încât Angola şi Mozambicul şi-au cucerit independenţa după lupte îndelungate în anul 1975.
În mai puţin de douăzeci de ani, Europa şi-a părăsit domeniile coloniale din întreaga lume.
În urma acestor memorabile evenimente, harta politică a Africii a suferit prefaceri fundamentale prin apariţia a numeroase state noi cărora li s-a deschis drumul spre afirmare pe plan continental şi internaţional.
Au luat fiinţă numeroase grupări subregionale de cooperare şi colaborare.
Astfel la 21 mai 1970 s-a constituit la Bamano (Republica Mali), Comunitatea Economică a Africii Occidentale. (C.E.A.O.), iar în februarie 1976 s-a constituit Uniunea Parlamentelor Africane. În 1975 s-a desfăşurat, sub auspiciile Comisiei Economice a ONU, Conferinţa miniştrilor africani ai industriei pentru Africa în vederea organizării unor programe de dezvoltare industrială în ţările continentului.
Pe teritoriul Africii se găsesc 51 de state din care 45 continentale şi şase ţări insulare. Acestea sunt grupate teritorial peste marile regiuni geografice ale continentului astfel: Statele din Africa de Nord, cu litoral spre Marea Mediterană; parţial spre Oceanul Atlantic şi Marea Roşie; statele din Africa Occidentală cu deschidere către Oceanul Atlantic; cele din Africa Orientală cu deschidere spre Marea Roşie şi Oceanul Indian; statele din Africa de Sud, cu deschidere spre Oceanul Atlantic şi Indian.
Interesele geopolitice şi geostrategice care converg spre acest continent amplifică în prezent situaţia politică, economică şi socială extrem de complexă. Regiunea adăposteşte cele mai sărace, mai bolnave şi mai periculoase conflicte interetnice din lume.
Marea majoritate a cercetărilor istoriei şi culturii acestui continent nu au recunoscut o civilizaţie Africană definitorie. Nordul continentului şi coasta sa de est aparţin civilizaţiei islamice.
Din punct de vedere istoric, Etiopia a constituit o civilizaţie de sine stătătoare. Aceasta este izolată din punct de vedere cultural datorită limbii sale predominante, amharica, scrisă într-un alfabet etiopic şi a religiei sale cea ortodoxă coptă. Istoria sa este imperială şi există o diferenţiere religioasă faţă de popoarele înconjurătoare, în mare parte, musulmane.
În această zonă expansiunea europeană a impus unele elemente de civilizaţie occidentală. În Africa de Sud, colonialiştii olandezi, francezi şi apoi englezi au creat o cultură europeană cumulativă şi fragmentată. În cea mai mare parte, la sud de Sahara, a fost adus şi impus creştinismul. Pretutindeni în cadrul identităţilor tribale se confruntă elemente din civilizaţia adusă din occident şi cele din identitatea africană.
La sud de Sahara se menţin diferendele dintre state şi datorită modului diferit în care aceste state sunt influenţate de marile puteri. Capacitatea de comuniune a statelor din Africa de Sud-Sahariană în jurul unui stat nucleu a fost limitată de faptul că unele state sunt vorbitoare de limbă franceză, iar altele de limbă engleză.
Occidentul a sprijinit mai intens două state (Coasta de Fildeş şi Nigeria), pentru a deveni state nuclee potenţiale însă, dezbinarea acestora, corupţia masivă, instabilitatea politică, guverne represive şi problemele economice au limitat drastic capacitatea şi prestigiul acestora de a juca un rol important în zonă.
Toate speranţele de a se forma un lider în sudul Africii sunt legate de statul Africa de Sud. Prin potenţialul său economic mult mai ridicat în comparaţie cu cel al altor ţări africane, prin capacitatea militară, resursele sale naturale, tranziţia paşnică şi negociată spre regimul democratic, precum şi prin sistemul sofisticat de conducere al albilor şi negrilor, această ţară are şanse să devină în mod clar liderul Africii de influenţă engleză şi un posibil viitor lider pentru toată Africa, Sud- Sahariană.
Fundamentele sistemului statului african modern – inviolabilitatea graniţelor şi neamestecul în treburile interne, vor fi tot mai ameninţate mai ales atunci când problemele interne vor conduce la conflicte cu statele vecine. Totodată, statele sunt puternic afectate de lungi şi crude războaie civile.
În Sudan, războiul civil s-a purtat timp de decenii între musulmanii din nord şi creştinii majoritari din sud. Aceeaşi divizare a maltratat populaţia nigeriană şi a stimulat un mare război de secesiune la care, s-au adăugat, lovituri de stat, rebeliuni şi alte violenţe. În Tanzania partea continentală antimist – creştină şi insula Zanzibar arab-musulmană au avut tendinţe aparte, Zanzibar alăturându-se în secret, în 1992, Organizaţiei Conferinţei Islamice pentru ca să se retragă în 1993 (convinsă de Tanzania). Aceeaşi divizare creştin-musulmană a generat tensiuni şi conflicte în Kenya. În centrul Africii, Etiopia majoritar creştină şi Eritreea musulmană s-au separat în 1993. Tensiuni şi conflicte interetnice au avut loc şi sunt încă întreţinute în Somalia şi Algeria. În aceste condiţii geopolitice s-au implicat marile puteri, dar şi Organizaţia Unităţii Africane precum şi alte organizaţii regionale.Cu toate aceste intervenţii de menţinere a păcii este puţin probabil ca în viitor să asistăm la o structurare a statelor africane în unităţi etnice omogene.Succesul principalelor state africane şi al organizaţiilor interstatale va continua să depindă de ajutorul militar şi financiar acordat de puterile externe, în principal, de SUA şi Franţa, precum şi de exporturile de produse africane primare. Va fi necesară o acţiune sporită a liderilor regionali africani pentru reducerea potenţialului generator de violenţă.
În caz contrar, perspectivele favorabile instabilităţii, valuri de refugiaţi, foamete, conflicte sângeroase, vor creşte. Probabil Nigeria şi Kenya nu vor putea avea potenţialul de a juca un rol de lideri în regiunile lor. Spre deosebire de acestea, Africa de Sud va fi în mod aproape sigur un lider regional de succes, capabil să folosească pârghii diplomatice, politice, economice şi militare care vor fi folosite cu eficienţă la instaurarea ordinii în sudul Africii.
[1] Cele două mari zone de colonizare erau Asia Meridională şi Africa. Decolonizarea a avut loc pe regiuni geografice. Mai întâi, Orientul Mijlociu: englezii trebuiau să renunţe la păstrarea unei influenţe asupra Egiptului şi Irakului state oficial independente din 1922 respectiv, 1932; ei renunţă la mandatul pe care îl aveau asupra Transiordaniei 1946 şi asupra Palestinei în 1948. Cât despre Franţa ei au trebuit în 1946 să acorde independenţă Siriei şi Libanului. În Asia Meridională erau implicate trei puteri europene: Anglia, Franţa şi Olanda. Atât în Indiile olandeze cât şi în Indochina însă, puterile na]ionale au profitat de efectele celui de al II-lea război mondial ca să preia conducerea. Confruntate cu puternice riposte na]ionale puterile europene au fost nevoite să recunoască independenţa acestor colonii.
