TENDINŢE ECONOMICE ȘI GEOPOLITICE GLOBALE

Întărirea legăturilor între naţiuni cuplată cu mobilitatea capitalurilor şi cu definirea strategiilor întreprinderilor la scară globală au permis atât producătorilor cât şi consumatorilor din toate ţările să profite de mărfuri, servicii şi capitaluri din exterior şi să-şi formeze tot mai mult convingerile că aparţin , cu toţii unui spaţiu economic unitar. Tot mai mulţi specialişti aduc argumente pentru susţinerea teoriei conform căreia „ din punct de vedere economic lumea a devenit un câmp unitar de acţiune” şi că succesele planetare în domeniul economic depăşesc succesele deţinute în plan politic”. Se poate uşor concluziona „economia şi politica nu mai pot ţine pasul una cu cealaltă”. Tensiunile dintre cele două evoluţii contradictorii au declanşat unele cutremure în viaţa socială a omenirii iar astăzi formează esenţa crizei globale. Criza globală ar defini prin urmare, contradicţia existentă între modelul politic planetar (modelul democratic) rămas în urmă şi evoluţia economică planetară. În esenţă, criza globală cuprinde ansamblul contradicţiilor care se manifestă în spaţiul complex, geopolitic, economic şi social în care funcţionează lumea secolului XXI. Asupra conţinutului crizei globale sunt angajate puternice dezbateri pe plan internaţional. Principalele tendinţe globale se referă la: contradicţia dintre democraţie şi economia de piaţă; hegemonia neo-libarală; rivalitatea regională; evoluţiile geopolitice; interpretări diferite ale spaţiului planetar; legitimitatea constrângerilor prin forţa militară.

1. Contradicţia dintre democraţie şi economia de piaţă

Se cunoaşte faptul că economia de piaţă a facilitat în vest tot mai multor oameni să ducă o viaţă fără prea mari griji materiale. Piaţa şi democraţia în vest au format o „alianţă magică” care a îngenunchiat dictaturile din est. Anul 1989 a adus economiei de piaţă încă 1 miliard de adepţi oarecum nepregătiţi în a înţelege corect raportul democraţie-economie de piaţă. Politicienii democraţi insistă pe compromisul social şi pe restrângerea libertăţilor individului în favoarea binelui general. Economia de piaţă are nevoie de libertatea spiritului de întreprinzător pentru a putea prospera. Atât întreprinzătorii cât şi acţionarii încearcă să impună dreptatea celor puternici, deţinători de capital. Timp de peste patru decenii a reuşit să ţină echilibrul celor doi poli şi să menţină sistemele în stabilitate şi pace socială. În etapa actuală şi în perspectivă acest echilibru devine instabil datorită următoarelor cauze:

• sunt diminuate posibilităţile statului de a interveni în economie;
• peste tot în lume se fac reduceri de salarii şi timp de muncă prelungit;
• au loc operaţiuni de excludere, marginalizare a grupurilor lipsite de forţă economică;
• susţinătorii şi câştigătorii globalizării le refuză solidaritatea celor dependenţi de ajutorul social (şomerii, tinerii);
• foarte mulţi cetăţeni defavorizaţi nu se mai prezintă la vot;
• creşterea numărului tinerilor nacalificaţi, lipsiţi de şansa unui loc de muncă care înclină spre violenţă şi criminalitate.

Prin urmare, societăţile care au trăit până acum în bunăstare se încarcă cu un potenţial conflictual în creştere pe care statele şi guvernele nu îl pot dezamorsa. Unii teoreticieni, analizând eşecurile democraţiei anilor 1920-1935 (perioadă în care au avut loc grave conflicte sociale) dau următorul răspuns: „numai oamenii care au o locuinţă şi un loc de muncă sigur şi au astfel un viitor material sunt cetăţenii care îşi asumă democraţia şi o fac vie. Fără siguranţa materială nu poate exista nici „libertate politică, aşadar nici democraţie”.

1. Hegemonia neoliberală 1970-2006

Ultimele două decenii au fost fără îndoială apanajul neoliberalismului care a marcat puncte serioase în confruntarea cu adepţii curentului neo-keynesist. Este elocvent şi faptul că mai toţi laureaţii premiului Nobel pentru economie, după 1975, au fost adepţii Şcolii neoliberale. Relansarea prin sloganul „Liberă-iniţiativă” modelul neoliberal dezvoltat după 1970, de către Thacher (Regatul Unit) şi Reagan (SUA) a născut giganţi economici cu cifre de afaceri ameţitoare încorporate în capacităţi de producţie şi pieţe de desfacere. Aurul a fost abandonat ca material de bază al stabilirii valorii monatare şi de atunci lumea a trebuit să se acomodeze cu un nou sistem monetar, devalorizat. Fluxurile de capital bănesc care deja erau vehiculate la liber pe mapamond prin intermediul pieţei „eurodolarilor” (dolarii folosiţi în afara SUA şi care puteau fi împrumutaţi cu uşurinţă pretutindeni) au scăpat definitiv de sub tutela şi controlul statului. Înţelegerile dintre administraţia Nixon şi Irak respectiv Arabia Saudită pentru a creşte preţul petrolului în 1973 au cauzat pagube serioase economiilor ţărilor din Europa şi Asia (în special Japoniei). Băncile americane au reuşit să-şi asume monopolul reciclării petrodolarilor în economia mondială aducând astfel eurodolarii de pe pieţele europene şi asiatice înapoi acasă. New York-ul a devenit centru financiar al economiei mondiale iar SUA şi-a întărit hegemonia prin intermediul finanţelor. Pentru ca sistemul hegemonic să funcţioneze eficient, pieţele în general şi pieţele de capital în special au trebuit să fie ţinute în mod forţat deschise comerţului internaţional. Procesul a beneficiat de o puternică presiune din partea administraţiei americane sprijinite de FMI precum şi de angajamentul neoliberalismului drept „noua cale de urmat”. Astfel, balanţa de putere şi interese din interiorul clasei avute s-a înclinat din sfera activităţilor productive către instituţiile de capital financiar.

Pe scurt, capitalul financiar a devenit principalul protagonist al scenei economice capabil să „îmblânzească” atât mişcările clasei muncitoare cât şi acţiunile statale (mai ales a acelora care contractau datorii importante). Pe plan internaţional capitalul financiar s-a dovedit mult mai prădalnic. În unele cazuri (America Latină-anii ’80) economii întregi au fost devastate, au fost aruncate în faliment companii profitabile din Asia, s-a generalizat şomajul, a crescut sărăcia.

Centrat pe binomul Wall Street-Trezoreria SUA, sistemul financiar s-a extins prin centrele financiare din Tokyo, Londra, Frankfurt şi altele, focalizîndu-se asupra unei ierarhii bine precizate a acestor centre şi a unei elite internaţionale de bancheri, brokeri şi finanţişti. Acest fenomen a fost asociat cu dezvoltarea corporaţiilor capitaliste transnaţionale care s-au întins pe tot globul. Consensul de la Washington (1995) de esenţă neoliberală a lansat ideea de regionalizare a economiei mondiale ca o entitate formată din trei părţi:

• Europa (Uniunea Europeană);
• o confederaţie de ţări din restul globului construită în jurul nucleului Asia de Sud şi Sud-Est.

În interiorul acestei triade era evident faptul că SUA avea încă pâinea şi cuţitul dispunând de o uriaşă piaţă de consum, o zdrobitoare putere financiară şi o impresionantă forţă militară. Securitatea SUA şi dominaţia financiară fiind asigurate, economia SUA a impus lumii un ritm respectabil de acumulări de capital. Asigurarea unei abundenţe de bunuri de consum, regula de aur a menţinerii păcii sociale în interiorul Americii, a ajuns la cote ridicate nu numai aici, ci şi în centre avansate ale capitalismului din Europa şi Asia. Astăzi sistemul hegemonic american se confruntă cu serioase dificultăţi, care propagă unde de şoc în toată lumea amplificând efectele crizei globale. Economia „nouă” a SUA s-a dezmembrat într-o serie de companii falimentare, au urmat scandaluri financiare, s-a pus în discuţie credibilitatea bursei de pe Wall Street, deficitele bugetare (atât cel intern cât şi cel extern)s-au dezvoltat în mnod haotic iar adoptarea unor tactici coercitive cum este cea din Irak a accentuat prăbuşirea credibilităţii pe plan mondial.

1. Rivalitatea regională

triada europeană regională a economiei mondiale, având America vârf de lance nu are nici în prezent o configuraţie stabilă. Aranjamentele concepute şi acceptate în cadrul UE par să deschidă posibilitatea unei economii continentale integrate cel puţin la fel de puternică ca a SUA. Viitorul poate rezerva un competitor autentic pentru SUA. Tranziţia către o monedă unică s-a desfăşurat relativ liniar, fără complicaţii iar potenţialul pe care îl are moneda euro de a concura dolarul pe planul tranzacţiilor mondiale este real şi puternic (un motiv al intervenţiei în Irak poate fi şi decizia lui Saddam de a efectua vânzările de petrol în euro). Dar UE este fragmentată politic şi logistica sa teritorială rămâne astfel nedeterminată. SUA deţine în prezent toate pârghiile necesare spre a diviza, a stăpâni şi a descuraja orice posibilitate de apariţie a vreunei logistici teritoriale distincte la nivel european. Ele caută să prevină dezvoltarea unei fortăreţe europene aplicând o strategie dublă bazată pe regulile neoliberalismului ca bază a relaţiilor comerciale şi a fluxurilor de capital (de aici importanţa OMC) şi în al doilea rând menţinând anumite pârghii politice şi militare în zone prin care pot influenţa politicile interne ale UE. SUA angajează relaţii bilaterale cu statele europene luate ca entităţi individuale, decât cu Europa privită ca întreg şi cultivă alianţe preferenţiale (Marea Britanie, Spania, Polonia). Deşi SUA propune abandonarea alianţelor clasice, ea se bazează pe NATO, pentru că Alianţa menţine forţele militare ale Europei Occidentale sub control american. SUA sprijină ideea ca Europa să-şi creeze propria forţă militară dar sub comanda NATO. Divizările din interiorul UE existente, în principal, între ţările proamericane şi cele care caută să ducă o politică independentă sunt tot mai evidente (au ieşit în evidenţă pe timpul desfăşurării conflictului din fosta Iugoslavie, Irak, Afganistan). UE constituie cu siguranţă, un hegemon local, dar potenţialul său de a reprezenta un rival pentru SUA este, la ora actuală, restrâns în domeniile tehnologic, productiv, financiar şi militar. Pentru SUA, un concurent, unul mai demn de luat în seamă îl constituie statele din Sud-estul Asiei. Spre deosebire de Europa, zona asiatică manifestă prea puţine tendinţe de a-şi crea o structură de putere politico-militară, fiind prea ocupate mai ales, de acumularea financiară şi de cea productivă. Ca urmare SUA execută un control politic şi militar asupra guvernelor din Japonia, Taiwan şi parţial asupra celui sud-coreean pentru a limita pe cât posibil tendinţele de ieşire de sub tutela americană. Tendinţele de hegemonie americană în zona Asiei de Sud-Est se accentuează pe măsură ce încep să intre în balanţa evaluărilor uriaşa bogăţie a Chinei şi parţial a Indiei. Pericolul cel mai mare în zonă vine din partea Chinei, necontrolată de americani, ţară care are capacitatea de a se instala în fotoliul de lider regional. Ca urmare, mutarea geostrategică în Orientul Mijlociu (Irak) şi controlul asupra rezervelor de petrol ar putea să îmblânzească ambiţiile geopolitice ale chinezilor. Prin urmare, rivalitatea regională menţinută şi amplificată după perioada „Războiului Rece” continuă să provoace schimbări majore în logicile teritoriale, economico-financiare şi geopolitice mondiale.

1. Evoluţiile geopolitice

Planeta rămâne un mozaic de încrucişări de apetituri şi dezlănţuiri de conflicte situaţie generată de o serie de factori pe care i-am menţionat anterior. Sunt încă regiuni care atrag ca un miraj şi în care subsolul posedă mari bogăţii. Aceasta se pare că este cauza principală pentru care interesele de toate tipurile aruncă tentaculele în aceste regiuni. Succesiv, fluidul planetar politic şi economic se mută mereu pe alte artere şi deci viaţa economică mondială este într-o veşnică deplasare pe tot atâtea căi. Se mai poate întâmpla ca pe o veche arteră comercială părăsită din cine ştie ce cauze, pentru un anumit răstimp, să fie trezită din nou la viaţă şi din nou să circule pe ea viaţa umană a relaţiilor şi schimburilor materiale şi spirituale. Dinamica intereselor geopolitice generează pe uscat, pe mare şi în aer un grandios spectacol geopolitic. Zi de zi, deosebit de atenţi, geopoliticienii urmăresc dezvoltarea reţelei mondiale a căilor de comunicaţie pentru a fi la curent cu direcţiile fluxului geopolitic.

Totuşi nici configuraţia globului, nici raportul de forţe nu s-au schimbat. Aptitudinile popoarelor nici atât. Ele aţipesc în realitate pentru a se trezi la un moment dat, apoi aţipesc din nou. Acest foarte interesant peisaj planetar ne arată şi ne sugerează că arterele de circulaţie ale fluxului geopolitic planetar s-au deplasat şi se deplasează pe planetă. În lungul lui s-au construit şi se va realiza păienjenişul interstatal sau intercomunitar în care „popoarele mari” deţinătoare de putere vor angrena în vârtejul geopolitic şi popoarele mici. Fluidul istoric şi politic va circula pe căi indicate de configuraţia planetei noastre.

Criza globală geopolitică urmăreşte configuraţia hărţii politice cu puncte şi regiuni de maximum şi de minimum (nu este vorba de temperatura obişnuită ci de intensitatea vieţii politice). În punctele de maximum viaţa politică este intensă, în cele de minimum mai domoală. Cele dintâi atrag atenţia politicienilor. Acestea sunt zonele geopolitice de ficţiune sau de convergenţă a intereselor sau disputelor, din aceste zone pleacă uriaşe răspântii. Aici sunt elaborate studii geopolitice la intersecţia căilor mondiale şi a intereselor politice ale marilor puteri. Această dinamică a acţiunii vectorilor geopolitici va genera permanent surse de contradicţii, adversităţi, conflicte şi chiar ciocniri violente.

• Interpretări diferite ale spaţiului planetar

O serie de fenomene din cele mai diverse domenii ne atrag în permanenţă atenţia şi ne influenţează întreaga viaţă inclusiv, modul de a gândi. Cunoaşterea spaţială a planetei şi anume componentele: terestră, aeriană, maritimă şi cosmică reprezintă un domeniu prioritar al investigaţiei ştiinţifice contemporane. Deşi este o problemă deosebit de complexă de care se ocupă mai multe discipline (geografia, geopolitica, geostrategia), elementele generatoare de crize şi conflicte datorate înţelegerii greşite a organizării spaţiale a planetei nu sunt bine interpretate, analizate şi soluţionate. O multitudine de factori modifică atât conţinutul conceptelor care descriu organizarea spaţială cât şi relaţia dintre acestea. Spaţiul planetar nu se mai măsoară în distanţă metrică ci prin timpul de acces şi prin viteza parcurgerii lui. Actuala paradigmă geospaţială propulsează stadiul spaţiului planetar drept o prioritate mondială care presupune:

• restructurarea ontologică cu o formulare nouă a relaţiilor complexe dintre spaţiu, timp şi fiinţe;
• restructurarea economică, politică şi socială;
• restructurarea civilizaţională adaptată la ideologii şi culturi.

Noua viziune asupra spaţiului planetar este determinată de:

• necesitatea exploatării în comuna resurselor planetei;
• dezvoltarea comunicaţiilor care au restrâns lumea, conturând statul mondial;
• amploarea fluxurilor comerciale, financiare, informaţionale;
• migraţia umană precum şi celelalte tipuri de deplasări;
• formarea unei conştiinţe colective în raport cu existenţa individuală;
• exasperarea creată de problemele de apărare şi securitate;

Spaţiul este, prin urmare, un cadru general care nu se face prezent decât prin circulaţia fenomenelor, obiectelor, crizelor, ideilor. Spaţiul planetar este omniprezent cu dezordini mult mai ample decât ordinea. Criza globală sub toate aspectele ei se manifestă în spaţiul planetar. Nu se pune problema unui management al crizei globale ci doar se proiectează strategii necesare pentru a menţine în echilibru elementele vitale ale convieţuirii ca o provocare împotriva haosului. În acest context, schimbările survenite în semnificaţia conceptelor[1] care descriu organizarea spaţială a planetei, au menirea de a canaliza efortul uman către un scop comun – protejarea zestrei spaţiale în care convieţuim.

1. f) Legitimitatea constrângerilor prin forţa militară

Administraţia americană formată din neoconservatori bine organizaţi în numeroase instituţii de studii interdisciplinare au căutat să-şi impună, ca şi neoliberalii de dinaintea lor, programul de guvernare. Obiectivul principal al programului era stabilirea şi respectul pentru ordine atât pa plan intern cât şi pe scena internaţională. Orice program grandios are nevoie de un nucleu de decizie politică foarte riguros, o temeinică loialitate la bază şi existenţa unui mecanism al puterii care să funcţioneze într-un sistem de ierarhii sigur şi clar. Întregul angrenaj a aderat necondiţionat la principiile morale ca o asigurare că s-a realizat consensul între coloana vertebrală a sistemului politic conducător şi baza electorală. Liniile generale ale politicii externe americane au fost expuse în 1997 în documentul „Proiectul Pentru Noul Secol American”. În conţinutul său sunt bine conturate câteva percepte fundamentaliste:

• dominaţia americană este bună şi pentru SUA şi pentru restul lumii;
• o asemenea dominaţie necesită putere militară, energie diplomatică şi asumarea unor principii morale;
• sunt puţini lideri moderni născuţi pentru a domina lumea.

Aceste principii citate în capitolul I al cărţii au fost expuse în declaraţiile liderului american cu ocazia comemorării evenimentelor din 11 Septembrie 2001. Deşi sunt recunoscute ca valori americane distincte aceste principii sunt prezentate ca universale însoţite de termeni precum: libertate, democraţie, respect faţă de proprietatea privată, faţă de drepturile omului, faţă de lege, un fel de cod de conduită pentru întreaga lume. Proiectul caută să găsească sprijin pentru o viguroasă politică americană de principii şi de implicare în afacerile internaţionale. Aceasta înseamnă exportarea şi dacă este nevoie, impunerea prin forţă militară a unor asemenea coduri pentru toate celelalte ţări ale lumii. Nucleul grupului care a elaborat acest proiect îl reprezintă militarii sau foştii militari ce au făcut parte din Departamentul Apărării în timpul Administraţiilor Reagan şi Bush Senior, deci reprezentanţii de marcă ai Complexului militar-industrial. Scopul lor a fost acela de a consolida puterea americană prin intermediul unui program politic ce funcţiona pe baza logicii teritoriale a puterii. Astfel s-au declanşat războaiele în Afganistan, Orientul Mijlociu, Iugoslavia, războaie ce exprimă constrângerea prin forţă militară a unor regiuni politice anacronice faţă de sensul şi conduita gândirii globale. Pe fondul acestui element specific crizei globale, s-a declanşat războiul împotriva terorismului, sacrificându-se unele drepturi civile şi atrăgându-se suspiciunile şi chiar criticile unor parteneri. S-a modificat chiar şi dictonul conform căruia „menţinerea unui imperiu în exterior atrage după sine tirania internă” care a luat forma „o activitate militară intensă în exterior necesită o disciplină cazonă şi un consens acasă”. Componentele crizei globale enunţate şi interpretate reprezintă numai o parte a conţinutului crizei globale actuale. Cunoaşterea lor facilitează accesul la înţelegerea mai corectă a spaţiului de conflict.

 

[1] Geografia: noua ştiinţă de a gândi spaţiul planetar.

Geopraxis: ştiinţa care studiază haosul şi echilibrul sistemelor dispuse în spaţiu;

Geoştiinţa: ştiinţa care se ocupă de cunoaşterea spaţială, instrumentele de cercetare, de reprezentare şi de explicare.