America Latină ocupă partea continentală care se; întinde la sud de Rio Grande, de la graniţa Mexicului cu SUA. în cuprinsul ei intră extremitatea meridională a Americii de Nord, America Centrală (istmică şi insulară) şi America de Sud în întregime, totalizând 20,6 milioane km2 (48,8% din suprafaţa continentului şi 51,1% din uscatul lumii) şi o populaţie de 349 milioane locuitori (59% din cea a Americii şi 8,2% din totalul mondial). După aşezarea lor geografică, statele din America Latină sunt grupate astfel: Statele Unite Mexicane, Statele din America Centrală (istmică şi insulară) şi statele din America de Sud.
Statele Unite Mexicane (1.972.547 km2, 69,4 millioane locuitori); şi desfăşoară teritoriul în extremitatea sudică a Americii de Nord, de la Rio Grande del Norte până la zona Istmului Tehuantepec şi peninsula Yucatan. În epoca precolumbiană, civilizaţia mexicană a culminat în veacurile XIV-XV odată cu crearea imperiului aztec, contemporan cu cel al incaşilor din zona platourilor andine. După supunerea sa de spanioli, în 1519-1521, ţara a fost transformată în colonie timp de trei secole până când, în 1824; şi obţine independenţa sub forma unei republici federative. În anul 1845, SUA anexează Texasul, iar între 1846-1848, în timpul conflictului militar dintre aceste ţări, înglobează alte teritorii din bazinul fluviului Colorado până pe ţărmul Oceanului Pacific, stabilindu-se graniţele actuale ale ţării. Rămas mult timp în urmă în dezvoltarea economică, Mexicul este sprijinit intens de SUA în dezvoltarea economică.
America Centrală formează puntea între cele două subcontinente, America de Nord şi America de Sud. Legătura este asigurată atât de istmul format de fâşia de pământ întinsă între Peninsula Yucatan şi Panama, cât şi de grupul de insule care despart Oceanul Atlantic de Golful Mexic şi Marea Antilelor. Partea continentală constituie America Centrală istmică iar cealaltă America Centrală insulară. Statele şi teritoriile din America Centrală istmică sunt: Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama. Până în 1821, când şi-au obţinut independenţa, aceste republici au fost colonii spaniole. Zona Canalului Panama (1432 km2, 45.000 locuitori) a primit statut de rezervaţie a SUA prin tratatul Hay-Buran-Varilla semnat la 18 noiembrie 1903 prin care americanii şi-au asigurat stăpânirea asupra acestei zone contra unei îndemnizaţii de 10 milioane de dolari şi a unei rente de 250.000 dolari anual, acordate statului panamez. Oficial, Canalul a fost inaugurat 11 ani mai târziu, la 15 august 1914. După cel de-al doilea război mondial, guvernul panamez şi-a revendicat suveranitatea asupra acestei zone. Negocierile s-au încheiat în septembrie 1977 prin semnarea de către SUA şi Panama a două tratate, unul privitor la canalul propriu-zis şi altul asupra neutralităţii sale permanente.
Prin aceste tratate, intrate efectiv în vigoare la 1 octombrie 1999, SUA se obligă până la 31 decembrie 1999 să transfere eşalonat canalul şi zona adiacentă Republicii Panama.
Statele şi teritoriile din America Centrală Insulară sunt: Republica Cuba, Jamaica, Republica Haiti, Republica Dominicană, Puerto Rico, Artigua-Barbuda, Dominica, Sfânta Lucia, Barbados, Grenada, Republica Trinidad-Tobago şi multe alte insule mai puţin importante din punct de vedere geopolitic şi geostrategic.
America de Sud înglobează cea mai mare parte din teritoriul Americii Latine. Statele din partea de vest au deschiderea spre Oceanul Pacific (cu excepţia Venezuelei) ocupând spaţiul din lungul munţilor Anzi, numite de aceea şi state andine (Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia şi Chile). Statele din partea de est cu litoralul spre Oceanul Atlantic (state atlantice) se grupează astfel: statele din platoul Guyanelor (Republica Guyana, Surinam şi colonia Guyana Franceză), statele din bazinul Amazonului şi Podişul Braziliei (Brazilia) şi statele din sudul golfului La Plata (Argentina, Uruguay, Paraguay).
În zona golfului La Plata se găsesc câteva teritorii neautonome. Arhipelagul Malvine (Falkland: 12.000 km2, 2000 locuitori) este aşezat în Atlanticul de Sud, în dreptul Strâmtorii Magellan la o distanţă de 900 km de acesta. În 1816, Argentina obţine independenţa, iar peste zece ani, în 1826, ocupă arhipelagul şi numeşte un guvernator. În 1833 argentinienii sunt izgoniţi de englezi care proclamă arhipelagul colonie. Disputa pentru stăpânirea lor continuă şi în prezent. În 1965, Consiliul de Securitate a recomandat părţilor implicate să reglementeze conflictul pe cale paşnică.
Potrivit Cap. XI al Cartei ONU, arhipelagul este considerat teritoriu neautonom. La 2 aprilie 1982, insulele au fost ocupate de forţe militare argentiniene şi puse sub conducerea unui guvernator. Acest fapt a declanşat un conflict anglo-argentinian, cu pierderi de ambele părţi, care s-a; ncheiat pe 14 iulie 1982 când garnizoana argentiniană din Falkland s-a predat. Anglia şi-a restabilit administraţia asupra acestui teritoriu. Insulele au o poziţie strategică deosebită în Atlanticul de Sud fiind şi o bază de pescuit şi vânat maritim.
În subsolul arhipelagului au fost descoperite şi rezerve de petrol puse în exploatare de către englezi. În insulele Georgia de Sud ataşate Arhipelagului Malvine locuieşte o echipă de englezi a Institutului de cercetări antarctice (“British Antactic Survey”).
Zona Caraibiană cât şi America Centrală se confruntă cu o serie de probleme care le definesc ca zone active din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Deşi unele probleme vechi privind securitatea statelor, disputele teritoriale şi diferendele asupra frontierelor există încă, principalele preocupări în regiune sunt problemele sociale şi politice interne. Sfârşitul multora dintre conflictele militare a determinat modificări în structura, efectivele şi rolul forţelor armate precum şi extinderea controlului civil asupra instituţiilor militare. Cu toate acestea, stabilitatea într-o serie de ţări este ameninţată de tulburările etnice şi amplificarea violenţei, asociată, în principal, cu comerţul de droguri şi accesul neîngrădit al populaţiei la arme de calibru mic. Tensiunile dintre SUA şi Cuba sunt destul de mari, din februarie 1996, acestea manifestându-se la nivel politic. După ce subvenţiile sovietice au fost stopate, ; în 1992 şi 1993 Cuba s-a aflat pe marginea colapsului economic. Unii analişti susţin că acest fenomen a fost amplificat şi de embargoul (blocada) instituită de SUA împotriva Cubei încă din anul 1961.
Pentru a face criza mai suportabilă, regimul de la Havana a permis investiţii străine în ţară, iar în 1993 a legalizat deţinerea de dolari de către cubanezi. Astfel dolarul devine a doua monedă a Cubei. Foarte mulţi cubanezi sunt dependenţi de sumele expediate din străinătate, în special de cei care au emigrat în Miami (SUA). Cuba, deşi independentă politic de sistemul politic american, devine cu fiecare zi tot mai dependentă de moneda SUA şi de sistemul economic mondial în care SUA reprezintă puterea dominantă. Fără susţinerea de către America a împrumuturilor de la FMI (Fondul Monetar Internaţional) şi Banca Mondială, este posibil ca destinul economic al Cubei să fie, ;n cel mai bun caz, asemănător celui al vecinilor săi din Marea Caraibilor (Jamaica, Haiti, R. Dominicană, Puerto Rico).
Paradoxal, insistenţa regimului de la Havana asupra idealului sacru al suveranităţii cubaneze, i-a aruncat pe cubanezi în situaţia de dependenţă economică de SUA. În ciuda acestor realităţi economice, conducerea politică a Cubei nu a adoptat legi privind liberalizarea economică şi cu atât mai puţin nu s-a gândit la o reformă politică. Este foarte probabil ca societatea cubaneză, după reforma politică (alegerile democratice) să se apropie şi mai mult de sistemul economic al SUA.
În Haiti, continuă misiunea ONU (UNSMIH), dar trupele staţionate se vor reduce treptat. Această situaţie este rezultatul negocierilor politice şi financiare purtate în Consiliul de Securitate al ONU care a stabilit efectivele plătite din bugetul ONU, la 600 de persoane, celelalte fiind plătite din fonduri create prin contribuţii voluntare, în special, din SUA şi Canada. În ciuda progresului înregistrat în desfăşurarea alegerilor şi transferului autorităţii poliţieneşti de la ONU către guvernul haitian, instabilitatea persistă fiind alimentată de crimă şi corupţie.
În America Centrală, crima, mai mult decât conflictul armat de origine politică, provoacă pierderi atât populaţiei civile cât şi forţelor armate. Aproape toate forţele din aceste regiuni sunt implicate în acţiuni de interzicere a comerţului cu droguri. Majoritatea statelor din zonă abordează problema drogurilor sub aspectul securităţii, în sensul că, statele mici şi slabe sunt deosebit de vulnerabile în faţa puterii de corupţie a traficanţilor de narcotice care au arătat, în repetate rânduri, că pot atrage membri ai forţelor de securitate precum şi ai guvernelor, obţinând astfel controlul vital asupra populaţiei.
Presiunile exercitate de SUA au obligat o serie de ţări să dispună tot mai multe mijloace militare ;mpotriva traficului de droguri (mijloace şi forţe din armată) pentru că acestea sunt mai oneste decât forţele de poliţie.
În Nicaragua, fosta Armată Populară Sandinistă, denumită din 1995 “Armata Naţională a Nicaraguei”, a fost chemată să-i ;ndepărteze pe ocupanţii ilegali ai fermelor particulare. Observatorii au constatat, cu uimire, că aceste acţiuni în forţă ale armatei au trebuit să facă faţă mai multor proteste populare. Aceste revărsări spontane de nemulţumire nu au o tendinţă ideologică clară ci sunt generate de lipsa unor programe economice şi, mai ales, de absenţa efectelor de protecţie socială.
Deşi ţările din zona Mării Caraibilor nu au avut probleme majore, dificultăţile economice cu care se confruntă aceste state în prezent pot genera momente viitoare ceva mai grele şi pun sub semnul întrebării capacitatea viitoare a acestor democraţii de a evita astfel de explozii spontane de nemulţumire.
În regiune, doar Guatemala continuă să se confrunte cu unele acte teroriste generate de Uniunea Revoluţionară Naţională Guatemaleză. În El Salvador atât forţele armate cât şi fostele grupuri de luptă de guerilă au trebuit să se adapteze situaţiei din zonă. Sunt puse în circulaţie un număr mare de arme uşoare care sunt folosite de grupuri criminale. În anumite zone, pierderile în rândul civililor sunt la fel de mari ca în timpul perioadelor de conflict. Încercările făcute de guvernele respective, asistate de ONU şi organizaţii neguvernamentale, de a reduce numărul de arme uşoare, nu a dat rezultate.
În Mexic, colapsul monedei naţionale, influenţa rezultată, efectele nocive asupra clasei sărace, au creat un climat de tensiune în ciuda unor semne economice pozitive generate de ajutorul SUA. Deşi Mexicul se pare că va ieşi din criză, capacitatea de a contracara efectele negative ale acesteia este pusă sub semnul întrebării.
Conflictul miliţiilor cu rebelii (EZLN – Ejercito Zapatista de Liberacion Naţional) din provincia Chiapas s-a sfârşit, ;nsă este posibil ca această mişcare să continue urmărirea obiectivelor prin mijloace politice. Tulburările sunt mai frecvente în provinciile mexicane mai sărace ca Tabsco şi Guererro, fapt ce impune desfăşurarea unor forţe armate. În multe zone populaţia şi-a pierdut ;ncrederea în poliţia civilă iar în capitală şi câteva oraşe şefii poliţiei au fost înlocuiţi cu ofiţeri ai armatei.
Forţele armate par să fie hotărâte să-şi continue rolul predominat nu numai ;n operaţiunile de asigurare a securităţii interne ;mpotriva grupărilor de guerilă cât şi ;n combaterea crimei organizate.
America Latină va fi cu siguranţă în vizorul geopolitic al SUA pentru următorii 10-15 ani.
Pe lângă implicarea SUA, Mexicul şi Brazilia vor fi vocile dominante în determinarea ritmului şi a formei cooperării regionale şi integrării economice. O astfel de implicare are toate şansele de a asigura o bază solidă pentru dezvoltarea unor parteneriate bazate pe o problematică extinsă, cum ar fi comerţul şi investiţiile, transporturile, energia, cooperarea în domeniul apărării şi o bună guvernare. Deoarece multe din guvernele din regiune sunt încă împovărate de birocraţiile care nu fac casă bună cu înaintarea rapidă spre o lume tot mai complexă şi mai sofisticată tehnologic, organizaţiile regionale şi de afaceri; şi vor asuma un rol mai mare în societatea civilă. Regiunea va continua probabil să fie ameninţată de traficul de droguri şi crima organizată. Aceste organizaţii vor deţine în continuare capacitatea de a submina instituţiile guvernamentale, iar în unele cazuri, cum ar fi nordul Mexicului şi unele regiuni din Columbia, vor deţine funcţii chiar în guvernele locale. În Caraibe va exista în continuare perspectiva unor noi valuri de imigranţi din statele insulare învecinate.
Între anii 1930-1980, liderii mexicani au urmat politici externe şi economice care au constituit provocări pentru interesele americane. În anii ’80 acest lucru s-a schimbat. Salinas a devenit reformatorul Mexicului promovând liberalismul economic occidental (nord-american). Salinas a redus rapid inflaţia, a privatizat un mare număr de întreprinderi publice, a promovat investiţiile străine, a redus tarifele, a restructurat datoria externă, a lansat provocări în direcţia puterii sindicatelor, a crescut productivitatea şi a introdus Mexicul în Acordul de Comerţ Liber.
Reformele lui Salinas au schimbat Mexicul dintr-o ţară latino-americană într-o ţară nord-americană. În prezent majoritatea elitelor politice, economice şi intelectuale ale lumii sunt în căutarea direcţiei nord-americane, de asemenea optează pentru realinierea culturală a Mexicului.
Religia Mexicului este catolicismul, limba sa este spaniola, elitele sale au fost orientate spre Europa şi mai recent spre SUA. :n paralel cu strângerea relaţiilor cu SUA, continuă să existe îndoieli asupra capacităţii Mexicului de a adera la conceptele nord-americane de democraţie şi respectare a legii. Preşedintele Salinas a dat în mod conştient prioritate reformei economice şi occidentalizării faţă de reforma politică şi democratizare.
Probabil, în viitor, statele din nord se vor integra mai mult în economia Statelor Unite, fapt ce va atrage mai multe investiţii externe directe, în timp ce statele din sud vor continua, probabil, să aibă probleme cu locurile de muncă şi creşterea veniturilor populaţiei. Departe de o stare prosperă şi o stabilitate politică şi economică, statele din America Latină şi zona Caraibiană vor continua să se confrunte cu multe probleme specifice ecestei zone geostrategice. Fiind sub directa incidenţă a influenţei SUA, creşterea economică, consolidarea democraţiei şi cooperarea regională vor fi principalele tendinţe ce se vor manifesta în această zonă de interes american.
