Teoria realismului politic a fost fundamentată de către Morghenthau prin lucrarea „politica între națiuni„.
De fapt acest demers științific a servit în calitate de paradigmă„ pentru elaborarea în general a teoriei relațiilor internaționale ca discurs științific. Ideile lui Morghenthau au fost anticipate de către Eduard Carr, acesta încercînd o construcție teoretică în opoziție cu prevederile idealismului politic. Principiile fundamentale ale realismului politic sînt:
1.statul este unicul actor al relațiilor internaționale, iar activitatea lui ține, mai ales, de dimensiunea politico-militară.
2.statele tind să-și realizeze interesele naționale exprimate în termenii puterii;
3.obiectivul strategic al statelor este supraviețuirea;
4.în activitatea lor pe arena mondială statele trebuie să se ghideze de principiile morale, dar acestea nu trebuie supraapreciate și, deci, se impune de a combina diplomația cu strategia.
Prin urmare politica externă a statelor este îndreptată spre realizarea intereselor naționale, exprimate în termenii puterii, dat fiind că însăși esența naturii umane este îndreptată spre supraviețuire.
Din această cauză, teoria lui Morghenthau mai este numită realismul naturii umane dat fiind că la baza activității se află tendința către supraviețuire.
La sfîrșitul anilor 70, Kenett Waltz a elaborat teoria neorealistă, care este o acomodare a realismului politic la realitățile noi. Conform lui Waltz, tendința principală de activitate a statelor este de a contrabalansa în fața pericolelor eventuale la adresa securității lor naționale. În acest sens, statele trebuie să se afle în perioada de așteptare, iar atunci cînd apare o amenințare sau un risc la adresa securității naționale, ele trebuie să întreprindă măsuri pentru a le contracara.
Din această cauză, teoria lui Waltz mai este numită „realism defensiv„, în sensul că statele trebuie să se afle în așteptare și să-și reconfigureze potențialul.
Un rol important în determinarea configurației ordinii mondiale revine structurii sistemului internațional, care distribuie și ordonează capacitățile de putere ale statelor. Datorită rolului determinant atribuit structurii, realismul lui Waltz mai este numit și realism structuralist, el fiind o componentă a teoriei structuraliste, care cuprinde concepții de diferit tip, cum ar fi și cea neomarxistă.
Prin urmare, deosebirile dintre realism și neorealism sînt următoarele:
- Conform lui Morghenthau, statele tind să-și asigure interesele naționale, pe cînd potrivit lui Waltz, ele contrabalansează în fața eventualelor amenințări.
- Morghenthau consideră că activitatea de bază a statelor ține de domeniul politico-militar, în timp ce, potrivit lui Waltz, o pondere în creștere aparține dimensiunii economice.
- Conform lui Morghenthau, statul este unicul actor internațional, pe cînd Waltz nu neagă prezența organizațiilor internaționale guvernamentale, deși le atribuie un rol secundar
La începutul sec.XXI, John Marsheimer a elaborat realismul ofensiv, abordat în calitate de opoziție a realismului defensiv. El susține că statele, mai ales marile puteri nu trebuie să aștepte ca eventualele pericole la adresa securității lor să devină realitate, ci să-și desfășoare activitatea prin anticipare. Un stat deține atîtea bogății și teritoriu, cîte este în măsură să le mențină și să le ocrotească. Marsheimer abordează diferențiat structura internațională a sistemului, considerînd că în Europa se menține bipolaritatea, iar în Asia de Nord – Est s-a instaurat multipolaritatea. Amenințările de bază la adresa securității internaționale provin anume din Nord-Estul Asiei, dat fiind că în această regiune se ciocnesc interesele a supraputerii și a 2 mari puteri (Rusia și China).
Prin urmare, teoria lui Marsheimer este numită ofensivă din cauza că statele trebuie să aplice politici de putere, să nu aștepte, dar să prevină.
Așadar, teoria realismului politic este ancorată pe statcentrismul relațiilor internaționale, statele acționînd în mediul anarhic în care funcționează pluralismul suveranităților. Statele continuă să dețină rolul de cel mai important actor internațional deși, în condițiile contemporane, nu poate fi negată prezența actorilor nestatali, în special organizațiile internaționale guvernamentale.
