- Cooperarea internațională presupune activitățile îndreptate spre realizarea concomitentă a intereselor mai multor părți chiar și în condițiile prezenței unor semnale de conflict. Cooperarea se dovedește a fi un fenomen variat și poate să cuprindă de la simple schimburi comerciale, pînă la unificare politică. Cooperarea internațională este multidimensională și cuprinde eforturi pentru realizarea în comun a proiectelor comercial-economice, politico-juridice și politico-militare, deși sunt prezente și unele structuri axate pe promovarea colaborării în domeniile cultural-spirituale. După cel de-al II-lea război mondial, cooperarea se realizează mai ales prin intermediul organizațiilor internaționale guvernamentale și, deci, participanții fac uz de mecanismele diplomației multilaterale. Integrarea reprezintă etapa superioară a cooperării și presupune unificarea unor entități într-o totalitate integră. Ascensiunea de la formele simple spre cele compuse, aprofundate ale cooperării cuprinde 5 trepte:
- Zona de liber schimb
- Uniunea vamală
- Piața comună
- Uniunea economică și monetară
- Unificarea politică
Fiecare treaptă, este implementată în ordine crescătoare și presupune armonizarea politicilor tuturor părților participante. Astfel, este necesar de a ridica barierele interne în cadrul spațiului ce cooperează și de a introduce de asemenea reguli comune pentru pătrunderea din exterior în cadrul acestui spațiu.
Așa dar, cooperarea internațională este o modalitate și un mecanism de conjugare a activităților actorilor statali, participanți la acest proces. În scopul facilitării cooperării, guvernele formează organizații internaționale guvernamentale sau alte mecanisme și regimuri internaționale pe care le susțin financiar și logistic, politic și juridic, transmițîndu-le o parte din prerogativele lor suverane în sensul că se conformează principiilor și normelor comune.
2.Primele teorii îndreptate spre cercetarea cooperării internaționale au fost elaborate încă în timpul celui de-al II-lea război mondial și vizau configurația ordinii mondiale postbelice. Unele dintre cele mai relevante teorii ancorate pe cercetarea cooperării internaționale sînt:
- a) funcționalismul și neofuncționalismul (neo din greacă – continuare). În 1943, David Mitrany a elaborat un proiect funcționalist de reconfigurare a ordinii mondiale postbelice. Urmărind falimentul Ligii Națiunilor, el a constatat că proiectele politice solicită voință și eforturi din partea statelor și, deci, statele practic le sabotează considerîndu-le ca fiind atentat la adresa suveranității lor naț Pentru a fi eficiente, procesele de cooperare trebuie să înceapă cu proiecte de caracter tehnologic, care nu solicită cedări din partea statelor. În acest scop ministerele trebuie înlocuite cu birouri de construcție, iar miniștri să devină manageri. Interesul comun de caracter economic și tehnologic va face ca statele să conștientizeze oportunitățile aprofundării cooperării, inclusiv și pe contul dimensiunii politice. Este de notat că proiectul lui Mitrany axat pe aspecte economice, a stat la baza formării Organizației pentru Dezvoltare Economică și Socială, care este una dintre structurile ONU.
Actualmente ODES include 50 state industrial dezvoltate și 15 instituții specializate ale ONU.
Neajunsul principal al teoriei lui Mitrany constă în negarea importanței dimensiunii politice în realizarea cooperării. Pentru a-l înlătura, Ernst Haas a elaborat a propus proiectul neofuncționalist, care presupune acomodarea tezelor funcționaliste La exigențele conjuncturii internaționale. Conform lui Haas voința politică a statelor este foarte importantă și, prin urmare, indiferent de caracterul proiectelor, acestea trebuie să fie mici, care să nu solicite eforturi prea consistente. Statele vor participa la proiecte comune numai atunci cînd interesul național se va afla în concordanță cu interesul proiectului de cooperare și, deci, se presupune formarea organizațiilor internaționale guvernamentale pentru a asigura interesul comun. Așa dar, demersul funcționalist, tratează cooperarea internațională ca pe o totalitate de elemente de diferit caracter îndreptate spre realizarea intereselor comune
- b) federalismul. În 1944 Alberigo Spinelli a elaborat un proiect de formare post belică a ordinii în Europa. Luînd ca bază tipul federativ de organizare teritorială a statelor el l-a extins pe arena europeană, propunînd partajarea competențelor între Centrul federal și subiectele federaț În opinia lui, fiecare subiect trebuie să-și asume numai acelea prerogative de care se interesează și pe care le poate realiza. În acest sens se impune o partajare strictă și proporțională între prerogativele celor care participă la procesele de cooperare, fiind necesară de asemenea cetățenia dublă. De notat, că în 1984 Parlamentul European a format o Comisie, în frunte cu Spinelli, abilitată cu funcția de a elabora un proiect, menit să asigure trecerea Comunității Economice Europene de la cooperare – la integrare. Ideile acestui grup de lucru fiind preluate de Comitetul de Miniștri din cadrul Comunității Economice Europene și-au găsit instituționalizare în Actul Unic European, adoptat la 16 februarie și 27 februarie 1986 (în timpul acela în cadrul UE erau 12 state. 10 state au adoptat AUE prin Parlament, iar Italia și încă o țară la adoptat la referendum, care a fost organizat într-o duminică). AUE a trasat parametrii structurali ale Uniunii Europene.
- c) teoriile pluraliste, au fost fundamentate de către Karl Deutsch. (Mama lui K.D. a fost prima femeie deputat în Parlamentul Cehoslovac). În cadrul acestor teorii se deosebesc 2 direcții:
-amalgamă, care se dovedește a fi un demers strict, ce presupune respectarea unor condiții dure;
-discursul pluralist propriu-zis, care este un demers flexibil și nu presupune condiții fixe pentru realizarea cooperării.
Deosebirile dintre cele 2 direcții sînt:
I.dacă demersul amalgam solicită ca popoarele care se integrează să împărtășească aceleași valori și să aibă aceleași așteptări, demersul pluralist, admite pluralismul de valori și diferențierea de așteptări numai ca acestea să nu se afle în contradicție.
II.varianta amalgamă solicită ca integrarea să fie realizată de către o elită politică nouă, pe cînd pluralismul admite ac acest proces să fie realizat de elitele politice existente, dar în condițiile ca să nu se opună integrării.
III.dacă varianta amalgamă prevede crearea unei entități politice noi, în condițiile pluralismului unitățile care se integrează, pot să-și păstreze un grad de autonomie relativă.
De subliniat că la începutul anilor 70, un grup de cercetători în frunte cu Karl Deutsch au desfășurat în Franța și în Germania de West ample cercetări la capitolul: valori naționale-valori europene. Rezultatele au demonstrat că popoarele acestor țări nu se opun valorilor europene, dar totodată le împărtășesc și pe cele naționale sau se realizează conform ideilor lui Mortghenthau, potrivit cărora, popoarele încă nu sunt pregătite să detroneze statele naționale contra unei guvernări mondiale. Supozițiile lui Deutsch referitor la corelația dintre valorile naționale și valorile europene au fost confirmate de unele rezultate ale referendumurilor cu privire la ratificarea proiectului Constituției Europeană în 2005, cînd cetățenii Franței și a Olandei n-au considerat necesar să mai apară o structură statală alături de statele naționale. În acest sens s-a confirmat ideea lui Deutsch că în procesul de realizare a cooperării, prioritate se va acorda nu direcției amalgame, ci demersului pluralist propriu-zis, care este mai mobil și mai flexibil.
