- Funcţionalismul sectorial – abordarea sectorială a cooperării;
- Interguvernamentalismul – se pronunţă pentru reorientarea procesului de construcţie europeană de la un caracter supranaţional la unul interguvernamental;
- Neofuncţionalismul – revărsarea competenţelor comunitare de la un domeniu la altul;
- Federalismul interguvernamental – instituirea unui guvern uninaţional şi a unei presedinţii europene.
Putem aprecia, deci, că evoluţia Uniunii Europene s-a făcut în două direcţii:
– de la economic la politic, constând în evoluţia de la cele 3 comunităţi economice iniţiale (CECO, CEE si Euratom) spre o uniune cu competenţe lărgite;
– de la naţional la federal, constând în existenţa unor instituţii supranaţionale şi în existenţa unei constituţii.
