Teoriile contemporane ale relatiilor internationale

1. Idealismul politic.

Prima teorie a relațiilor internaționale mai mult sau mai puțin bine fundamentată a fost idealismul politic, care a predominat în perioada interbelică. Idealismul politic ține mai mult de spațiul englez de cercetare deși potrivit lui Stefano Gudzzini, nu poate fi vorba de o teorie coerentă deoarece investigațiile în domeniu s-au dovedit a fi sporadice, chiar dacă prima catedră de profil a fost instituționalizată în 1919 în Țara Galilor (Marea Britanie).

Demersul idealismului politic a fost fundamentat pe abordarea normativ-creștină a relațiilor internaționale și urmărea să propună o construcție teoretică, menită să asigure pacea și să preîntîmpine o nouă conflagrație mondială. În acest scop au fost identificați 2 factori:

1. interdependența economică: în 1913, Norman Angell și John Hobson scriau că datorită comerțului lumea a devenit atît de interdependentă, încît războiul nu mai este actual, în sensul că nu reprezintă un mecanism menit să contribuie la acumularea de bogăț Deja nu teritoriul, ci comerțul reprezintă principala resursă a bogăției și, deci, relațiile internaționale pot fi, în principiu, de pace și securitate.
2. Principiile și normele dreptului internațional public. Un funcționar din cadrul Ligii Națiunilor, Alfred Zimmer, constant a promovat idea că prin respectarea dreptului internațional public, în principiu, este posibilă o atmosferă de pace pe arena mondială. În acest scop, Liga Națiunilor a inițiat semnarea mai multor Convenții, cum ar fi spre ex. Tratatul Brian – Kellog, îndreptat spre crearea unui spațiu de securitate colectivă în Europa. Ideile idealismului politic au fost aprofundate și de cele 14 puncte ale președintelui american W.Wilson, care punea accentul, de asemenea, pe comerț și dreptul internațional public. Idealismul politic a predominat în cadrul cercetărilor relațiilor internaționale în perioada interbelică, dar a suferit faliment din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial, fapt pentru care a fost criticat de către reprezentanții realismului politic, mai ales Eduard Carr, care a numit perioada interbelică drept 20 ani de criză (cartea lui așa și se numește: „20 ani de criză„). Tezele idealismului politic au fost reanimate la începutul anilor 70 prin teoria instituționalismului liberal propulsată de către Robert Keohane și John Nye, care au atribuit organizațiilor internaționale guvernamentale rolul determinant în asigurarea cooperării și, deci, unei atmosfere mai puțin conflictuale în relațiile interstatale. Instituționalismul liberal și-a găsit materializare prin concepția regimurilor internaționale, aceasta cuprinzînd, la rîndul ei, 2 direcții:

• Keohane și John Nye înțeleg prin regimuri internaționale organizațiile internaționale guvernamentale și alte instituții menite să asigure cooperarea internațională;
• Stefan Krasner, înțelege prin regimuri internaționale totalitatea principiilor și normelor menite să asigure cooperarea internațională.

La sfîrșitul anilor 80, R.Keohane a definit o mare dezbatere, a 4, între raționalism și reflectivism în cadrul științei relațiilor internaționale. Această dezbatere a vizat locul și rolul științei internaționale în relațiile internaționale. Dacă raționaliștii pun problema cum instituțiile funcționează, reflectiviștii acordă întîietate aspectelor cum instituțiile internaționale există. Această dezbatere avînd repercusiuni și asupra statutului disciplinar al științei relațiilor internaționale. Dacă raționaliștii (R.Keohane) susțin că această știință este de caracter sinestătător, reflectiviștii (R.Ashly) din contra neagă acest statut, subordonînd relațiile internaționale politologiei. De fapt, a 4-a „mare dezbatere„ n-a fost general recunoscută în mediul academic, spre deosebire de primele 3, care au avut următorii protagoniști:

I.Idealismul politic versus realismul politic, ultima teorie fundamentîndu-se prin criticile aduse la adresa primei. Polemica a vizat caracterul relațiilor internaționale în sensul că sînt fie conflictuale (realismul politic) sau de pace (idealismul politic).

II.Tradiționalismul și modernismul, primul fiind asociat cu realismul politic, iar al II-lea, cu behaviorismul. Polemica a vizat caracterul metodelor de cercetare, modernismul criticînd tradiționalismul pentru că folosește metode raționale și, deci, speculează, pe cînd cercetările trebuie făcute pe bază empirică, urmărînd comportamentul actorilor internaționali.

III.Neorealismul și neoliberalismul sau liberalismul instituționalizat. Această polemică s-a referit la caracterul actorilor: dacă neorealismul prin persoana lui Kenet Waltz susține că statul rămîne actorul internațional privilegiat, neoliberalismul, în persoana lui R.Keohane, fără a nega semnificația statului în relațiile internaționale, consideră în același timp, că o pondere în creștere revine actorilor nestatali prin organizațiile internaționale guvernamentale și corporațiile transnaționale.

Referitor la a 4-a mare dezbatere, în afară de polemica dintre raționalism și reflectivism, a mai fost propusă o altă discuție de către Iosif Lapyd dintre pozitivism și postpozitivism și a vizat metodele de cercetare folosite pentru investigația relațiilor internaționale. Așadar idealismul politic și variantele lui contemporane este o teorie, conform căreia, relațiile internaționale pot fi neconflictuale și de cooperare, asigurată de anumiți factori, cum ar fi: interdependența comercială; principiile dreptului internațional public; organizațiile internaționale guvernamentale.

Actualmente, ponderea ideilor liberaliste se află într-o ușoară creștere datorită ascensiunii organizațiilor internaționale guvernamentale și altor instituții internaționale, a căror activitate este îndreptată spre asigurarea cooperării multilaterale.

 

2.Teoria realismului politic

12.11.2010

Teoria realismului politic a fost fundamentată de către Morghenthau prin lucrarea „politica între națiuni„.

De fapt acest demers științific a servit în calitate de paradigmă„ pentru elaborarea în general a teoriei relațiilor internaționale ca discurs științific. Ideile lui Morghenthau au fost anticipate de către Eduard Carr, acesta încercînd o construcție teoretică în opoziție cu prevederile idealismului politic. Principiile fundamentale ale realismului politic sînt:

1.statul este unicul actor al relațiilor internaționale, iar activitatea lui ține, mai ales, de dimensiunea politico-militară.

2.statele tind să-și realizeze interesele naționale exprimate în termenii puterii;

3.obiectivul strategic al statelor este supraviețuirea;

4.în activitatea lor pe arena mondială statele trebuie să se ghideze de principiile morale, dar acestea nu trebuie supraapreciate și, deci, se impune de a combina diplomația cu strategia.

Prin urmare politica externă a statelor este îndreptată spre realizarea intereselor naționale, exprimate în termenii puterii, dat fiind că însăși esența naturii umane este îndreptată spre supraviețuire.

Din această cauză, teoria lui Morghenthau mai este numită realismul naturii umane dat fiind că la baza activității se află tendința către supraviețuire.

La sfîrșitul anilor 70,  Kenett Waltz a elaborat teoria neorealistă, care este o acomodare a realismului politic la realitățile noi. Conform lui Waltz, tendința principală de activitate a statelor este de a contrabalansa în fața pericolelor eventuale la adresa securității lor naționale. În acest sens, statele trebuie să se afle în perioada de așteptare, iar atunci cînd apare o amenințare sau un risc la adresa securității naționale, ele trebuie să întreprindă măsuri pentru a le contracara.

Din această cauză, teoria lui Waltz mai este numită „realism defensiv„, în sensul că statele trebuie să se afle în așteptare și să-și reconfigureze potențialul.

Un rol important în determinarea configurației ordinii mondiale revine structurii sistemului internațional, care distribuie și ordonează capacitățile de putere ale statelor. Datorită rolului determinant atribuit structurii, realismul lui Waltz mai este numit și realism structuralist, el fiind o componentă a teoriei structuraliste, care cuprinde concepții de diferit tip, cum ar fi și cea neomarxistă.

Prin urmare, deosebirile dintre realism și neorealism sînt următoarele:

1. Conform lui Morghenthau, statele tind să-și asigure interesele naționale, pe cînd potrivit lui Waltz, ele contrabalansează în fața eventualelor amenințări.
2. Morghenthau consideră că activitatea de bază a statelor ține de domeniul politico-militar, în timp ce, potrivit lui Waltz, o pondere în creștere aparține dimensiunii economice.
3. Conform lui Morghenthau, statul este unicul actor internațional, pe cînd Waltz nu neagă prezența organizațiilor internaționale guvernamentale, deși le atribuie un rol secundar

La începutul sec.XXI, John Marsheimer a elaborat realismul ofensiv, abordat în calitate de opoziție a realismului defensiv. El susține că statele, mai ales marile puteri nu trebuie să aștepte ca eventualele pericole la adresa securității lor să devină realitate, ci să-și desfășoare activitatea prin anticipare. Un stat deține atîtea bogății și teritoriu, cîte este în măsură să le mențină și să le ocrotească. Marsheimer abordează diferențiat structura internațională a sistemului, considerînd că în Europa se menține bipolaritatea, iar în Asia de Nord – Est s-a instaurat multipolaritatea. Amenințările de bază la adresa securității internaționale provin anume din Nord-Estul Asiei, dat fiind că în această regiune se ciocnesc interesele a supraputerii și a 2 mari puteri (Rusia și China).

Prin urmare, teoria lui Marsheimer este numită ofensivă din cauza că statele trebuie să aplice politici de putere, să nu aștepte, dar să prevină.

Așadar, teoria realismului politic este ancorată pe statcentrismul relațiilor internaționale, statele acționînd în mediul anarhic în care funcționează pluralismul suveranităților. Statele continuă să dețină rolul de cel mai important actor internațional deși, în condițiile contemporane, nu poate fi negată prezența actorilor nestatali, în special organizațiile internaționale guvernamentale.

 

3.Teoriile moderniste

Teoriile moderniste includ totalitatea concepțiilor, elaborate în prima jumătate a anilor 60 și care vizau, pe de o parte critica realismului politic, iar pe de altă parte – fundamentarea unei metodologii noi de cercetare a relațiilor internaționale.

Principala concepție modernistă este behaviorismul, axat pe cercetarea comportamentului statelor prin metodele experimentale.

Moderniștii critică realismul politic pentru că acesta se bazează pe speculații provenite din rațiune și nu urmărește activitatea cotidiană a actorilor internaționali.

Unul dintre promotorii modernismului a fost Morthon Kaplan, care a elaborat o teorie a sistemelor internaționale atribuind rolul determinant structurii. El a propus 6 tipuri de sisteme internaționale dintre care, 2 existente în realitate și 4 virtuale, ultimele provenind din aplicarea metodei modelării relațiilor internaționale.

Sistemele existente în realitate sînt:

-multipolar, care funcționează în baza principiului balanței de forțe

-sistemul bipolar flexibil, care funcționează în baza alternării conflictelor și cooperării între 2 supraputeri.

Sistemele virtuale provenite din modelare, se dovedesc a fi:

-sistem universal, în cadrul căruia, activitatea actorilor internaționali este centrată în jurul unei organizații internaționale globale, care exercită rolul de Guvernare Globală;

-sistemul cu veto unic, nu este altceva decît o structură de tip imperial, în cadrul căruia, supraputerea blochează celelalte puteri.

-sistemul ierarhic, care presupune o ierarhie de puteri, care se blochează reciproc

-sistemul bipolar rigid, în cadrul căruia supraputerile se află în contextul unui conflict perpetuum.

David Singer a cercetat cantitativ războaiele care s-au produs din 1815 pînă în 1959, concluziile lui fiind următoarele:

1.marile puteri, care se află în vecinătate cu state războinice, deseori riscă să fie antrenate în conflicte militare

2.statele care se confruntă cu grave crize interne, deseori apelează la războaie pentru a distrage atenția de la problemele interne.

3.majoritatea absolută a războaielor au început fie primăvara, fie toamna (factorul psihologic, devin mai agresivi)

Richard Rosecrance a investigat sistemul internațional de la revoluția franceză pînă la criza mondială din 1973 și a identificat 9 perioade în evoluția sistemului, dintre care: 5 de stabilitate și 4 de instabilitate.

În același context al modernismului se include teoria jocurilor elaborată de Oskar Morghenstein, care este aplicată mai ales în cercetarea conflictelor internaționale. El definește, prin modelare, 2 tipuri de conflicte:

-cu suma 0, care presupune cît o parte beligerantă cîștigă – cealaltă pierde.

-conflict nu cu suma 0, în sensul că ambele părți pot cîștiga ceva.

         Așadar, teoriile moderniste se axează pe metodologia de investigație a relațiilor internaționale subliniind necesitatea aplicării metodelor cantitativiste și experimentale.

         În acest sens, modernismul reprezintă prin esență, un demers științific, fapt pentru care mai este numit „teorie științifică în cercetarea relațiilor internaționale„.

 

         4.Teorii feministe

         Teoriile feministe au fost elaborate începînd cu anii 90 ai sec.XX și reflectă tendințele generale de evoluție a societății, axate pe principiile de gender.

Cele mai relevante elaborări au fost realizate de Ann Tickner, Sinty Enloe, Susan Strange, însă ideile acesteia din urmă sunt axate și pe tezele realismului structuralist.

Conform acestor concepții, relațiile internaționale sunt relații de conflict din cauza că au fost realizate de bărbați și pentru bărbați, cărora de la natură le este propriu un mod mai conflictual de comportament. Prin implicarea femeilor, relațiile internaționale pot primi un grad mai înalt de cooperare și, respectiv, poate scădea volumul lor conflictual.

În acest sens este important de a imprima relațiilor internaționale o distinctă fațetă umană și de a amplifica măsura lor morală. Reprezentantele acestor concepții de asemenea susțin oportunitatea implicării mai active a femeilor în politică și pentru a ilustra acest obiectiv aduc exemple de guvernare eficientă exercitate de femei. Concepțiile feministe cuprind 2 etape în evoluția lor:

1.anii 90 ai sec.XX, cînd relațiile internaționale erau supuse criticii pentru că sînt  opera bărbaților.

2.primul deceniu al sec.XXI, cînd sînt propuse mecanisme de umanizare a relațiilor internaționale.

Așadar, teoriile feministe reflectă politicile de gender și sînt îndreptate spre modificarea caracterului relațiilor internaționale, în special prin implicarea activă a femeilor pentru a aprofunda cooperarea și reduce conflictualitatea.

 

5.Teoria neomarxistă

Această teorie a fost fundamentată de către Immanuil Wallerstein, Robert Cocs, Andre Frank și alții, care se bazează cu precădere pe ideile fondatorului partidului comunist italian – Antonio Gramsci. Ele se rezumă la următoarele:

1. Pe arena mondială atestăm dependența statelor slab dezvoltate de cele industrial dezvoltate, iar decalajul dintre bogăție și sărăcie se mărește;
2. Structura sistemului internațional este asimetrică și cuprinde centrul bogat, asociat cu statele industrial dezvoltate și periferiile sărace. Asimetria este aprofundată și de faptul că statele slab dezvoltate încearcă să copie și să implementeze necritic modelele centrului.
3. Dependența economică deține rolul determinant și presupune în regim expres dependență politică.
4. Este necesar de a instaura o ordine economică mondială mai echitabilă în sensul că statele industrial dezvoltate să poarte răspundere pentru subdezvoltarea celorlalte țări din cauza că le-au exploatat crunt și astfel au condiționat rămînerea lor în urmă.

Așadar, concepțiile neomarxiste sunt fundamentate pe ideile dependenței economice și asimetriei structurale ale sistemului internațional. Aceste idei se află în opoziție cu tezele interdependenței globale și presupun că globalizarea a aprofundat dependența țărilor sărace de cele bogate.