S-a văzut într-un capitol precedent că negocierile conduse de Jean Monnet de la Paris între „cei 6” (negocieri care au durat 10 luni), adică între Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia s-au finalizat prin semnarea la Paris la 18 aprilie 1951 a Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Tratatul a intrat în vigoare la 10 august 1952 pentru o perioadă de cincizeci de ani.
Înaltei Autorităţi — organ care reprezintă interesele comunitare — i s-au adăugat organe însărcinate să o controleze pentru a se evita un eventual caracter „tehnocratic” sau „despotic” pe care această instituţie ar fi putut să-l capete pe parcurs: Consiliul Special de Miniştri — organ care să reprezinte statele naţionale membre; o Adunare Comună — organ care să reprezinte interesele popoarelor şi, în acest fel, să execute un control democratic; o Curte de Justiţie — organ care să vegheze la respectarea Tratatului şi la soluţionarea neînţelegerilor dintre ţările membre sau particulari şi Înalta Autoritate.
S-a creat astfel un ansamblu instituţional cu aspect federal, cu transferul câtorva competenţe ale statelor membre în favoarea Înaltei Autorităţi, independentă de guvernele ţărilor comunitare. Tratatul prevedea şi un sistem de finanţare prin instituirea unui impozit european plătit de firmele de cărbune şi oţel, calculat printr-un procentaj din cifra lor de afaceri.
Articolul 2 din Tratat înscria: „Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului are ca obiectiv să contribuie, în armonie cu economia generală a statelor membre şi datorită stabilirii unei pieţe comune în condiţiile definite de art. 4, la expansiunea economică, la dezvoltarea locurilor de muncă şi la ridicarea nivelului de viaţă în statele membre.”
Sursa de inspiraţie a redactorilor Tratatului era o filozofie liberală, dar cu luarea în consideraţie şi a problematicii sociale.
Articolul 3 înscrie obiectivele care erau atribuite instituţiilor comunitare; art. 4 defineşte marile principii care să guverneze piaţa comună a cărbunelui şi oţelului; art. 5 enumeră mijloacele de acţiune ale Comunităţii; art. 7 enumeră cele 4 instituţii, iar o serie de articole care urmează detaliază competenţele fiecăreia. Tratatul cuprinde dispoziţii referitoare la preţuri, la interdicţia practicilor restrictive în materia „repartiţiei sau exploatării pieţelor”, la transporturi, la politica comercială şi altele.
Tratatul CECO are, fără nici o îndoială, o finalitate federativă, în sensul că el înscrie dimensiunea supranaţională mult mai marcată decât în Tratatele de la Roma, în care predominantă este dimensiunea interguvernamentală.
Acţiunile care au urmat întâlnirii de la Messina, în care s-au examinat posibilităţile unei relansări comunitare au fost continuate prin munca unui comitet de experţi conduşi de P. H. Spaak.[1] Acţiunea Comitetului s-a finalizat prin două proiecte (21 aprilie 1956), unul referitor la instituirea unei pieţe comune generalizate şi altul la crearea unei comunităţi a energiei atomice. Negocierile desfăşurate între 26 iunie 1956 şi 25 martie 1957 s-au încheia prin semnarea la această ultimă dată, la Roma, a celor două Tratate pentru Comunitatea Economică Europeană şi pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958 pe o durată nedeterminată. Tratatul CEE a depăşit propunerile prevăzute în Proiectul Spaak, a instituit o nouă ordine juridică specifică prin care s-au impus obligaţii statelor membre, a consolidat întâietatea dreptului comunitar şi, prin aceasta, a făcut din cetăţeanul comunitar subiect de drept.
Tratatul enunţa obiectivele economice ale Comunităţii şi mijloacele sale de acţiune. Articolul 2 înscrie „Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi cât mai strânse relaţii între statele membre.” Este articolul care, enumerând obiectivele CEE, dă o viziune de ansamblu asupra Tratatului, obiectivele fiind detaliate în art. 3. Articolul 9 al tratatului precizează că Piaţa Comună se sprijină pe o uniune vamală, că se caracterizează prin libera circulaţie a mărfurilor, prin liberalizarea de ansamblu a tuturor formelor de producţie şi de schimb şi că se sprijină pe mai multe politici comune: agricolă, a transporturilor, comercială. O caracteristică a Tratatului este că, prin dispoziţiile lui, Comunitatea se rupe de ordinea statală tradiţională, în care suveranitatea este deplină, şi de protecţionismul economic de tip clasic. CEE se bazează pe aceleaşi idei neoliberale ale ţărilor occidentale, corectate însă şi prin reguli dirijiste.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziţii care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea şi creşterea accelerată a „industriilor nucleare”, urmărind în acelaşi timp ridicarea nivelului de viaţă în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte ţări (art. 1). Toate competenţele privesc în mod exclusiv aplicarea „civilă a atomului” (art. 2).
Tratatul se referă în cele zece capitole ale sale la cooperarea în materie de cercetare nucleară, la regimul de difuzare a cunoştinţelor în materie (Capitolul II), la protecţia sanitară (Capitolul III), la dezvoltarea coordonată a investiţiilor (Capitolul IV).
Capitolele VI-VIII înscriu obiectivele şi mijloacele de atingere a acestora. Aprovizionarea, care se face printr-o politică integrată (Capitolul VI), este încredinţată unei agenţii comerciale, autonome, dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară. Agenţia (art. 52 din Tratat) dispune „de un drept de opţiune asupra mineralelor, materiilor brute şi materiilor fisionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum şi de dreptul exclusiv de a încheia contracte privind furnizarea de minerale, materii brute şi materii fisionabile speciale care provin din interiorul sau din exteriorul Comunităţii.
Capitolul VII din Tratat cuprinde dispoziţii privind controlul de securitate a aprovizionării cu astfel de materiale, control care urmăreşte în principal destinaţia finală a produselor din această categorie pentru a nu fi deturnate în scopuri militare (art. 77). Firmele care manipulează materii nucleare trebuie să informeze despre activităţile pe care le desfăşoară (art. 78). Articolul 84 al. 3 precizează că materiile destinate nevoilor de apărare nu sunt supuse controlului.
În Capitolul X sunt înscrise dispoziţiile privitoare la relaţiile externe ale Comunităţii; Articolele 101-102 şi 106 prevăd competenţele de încheiere de acorduri sau de convenţii.
[1] Paul Henri Spaak, om politic belgian de orientare social-creştin, ministru de externe, prim-ministru al Belgiei, preşedinte al Adunării Consultative a Consiliului Europei, secretar general NATO.
