Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, a fost semnat la 13 decembrie 2007. Reprezintă rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeana şi Parlamentul European. Înainte de a putea intra în vigoare, Tratatul va trebui să fie ratificat de fiecare dintre cele 27 de state membre, conform propriilor reguli constituţionale.
Acest nou tratat modifică tratatele în vigoare, fără a se substitui acestora şi a fost conceput ca o soluţie pentru impasul politic şi instituţional instalat după eşecul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, propunându-şi să desăvârşească procesul iniţiat prin Tratatul de la Amsterdam şi prin Tratatul de la Nisa, în vederea consolidării eficacităţii şi a legimităţii democratice a Uniunii şi a îmbunătăţirii coerenţei acţiunii sale. Reformele propuse de acest tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabila sa facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni.
Tratatul nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acestea, sunt introduse câteva elemente noi, menite sa amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor. Potrivit Tratatului, instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.
Modificări legate de Parlamentul European. Prin Tratat sunt acordate Parlamentului competente sporite la nivel legislativ, bugetar şi în materie de acorduri internaţionale. Este extinsă procedura de co-decizie, redenumită procedura legislativă ordinară, la mai multe domnii. Concret Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală, cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracţiunilor, armonizarea legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor), cooperarea poliţenească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica comercială sau de politica agricolă comună.
La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine stabilită a cadrului financiar multiplu pentru care, în viitor, va fi necesară probarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede ca Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreuna toate cheltuielile, fiind eliminată distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (de exemplu, ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această inovaţie reechilibrează rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului Uniunii.
De asemenea, Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor nu va depăşi 751, iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minimum 6 deputaţi şi maximum 96.
Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspecte care ţin de procedura legislativă ordinară.
Modificări legate de Consiliul European. Acesta are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor, devine, la rândul său, o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de Preşedinte a Consiliului European. Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.
Modificări legate de Consiliu. Schimbarea esenţială adusă de Tratat se refera la procesul de decizie. Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În 2014 se va introduce o nouă procedură de luare a deciziilor, votul cu dubla majoritate al statelor membre ale UE (55%) şi al populaţiei (65%) care reflectă dubla legitimitate a Uniunii. Noua modalitate de calcul va fi completată de un mecanism care ar trebui să permită unui număr mic de state membre să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie.
Modificări legate de Comisia Europeană. Potrivit principiului rotaţiei egale între statele membre, începând cu 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre, 18 în cazul unei Uniuni cu 27 de state membre. Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi. Tratatul introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedenţia Comisiei. De asemenea, rolul preşedintelui va fi consolidat, acesta putând să demită pe oricare dintre comisari.
Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală şi poliţenească şi introduce câteva modificări procedurale.
Una din inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona o reprezintă înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Acesta va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună, iar pe de alta parte va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. În plus va reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. Potrivit principiului subsidiarităţii, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale, Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional va avea dreptul să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă cu acest principiu. Prin urmare, se va institui un mecanism în doi timpi: dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să îşi reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o retrage; dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste preocupări, iar Comisia decide, totuşi să îşi menţină propunerea, va fi declanşată o procedură specifică. Comisia va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.
Tratatul de la Lisabona subliniază, de asemenea, importanţa consultărilor şi a dialogului cu asociaţiile, societatea civilă, partenerii sociali, bisericile şi organizaţiile neconfesionale.
Modificări importante au fost aduse şi în alte domenii. Întărirea rolului cetăţenilor, de exemplu. Astfel, 1 milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state membre pot solicita Comisiei o propunere într-un domeniu în care consideră că este necesară o acţiune a Uniunii. Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o serie de ameninţări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală ori dificultăţi în domeniul energetic.
Tratatul conferă un cadru legal stabilirii de relaţii privilegiate între Uniune şi statele din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcţiei europene, importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat.
Este introdusă o clauză de retragere voluntară, admiţând astfel ca statele membre au în orice moment posibilitatea de a se retrage din Uniune.
Tratatul de la Lisabona face progrese semnificative în materie de protecţie a drepturilor fundamentale, deschizând calea aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, Tratatul garantează aplicarea efectivă a Cartei drepturilor fundamentale. Prin urmare, Uniunea Europeană va dispune de un ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale care vor fi obligatorii din punct de vedere juridic, nu doar pentru Uniune şi instituţiile sale, ci şi pentru statele membre.
