Tratatul de la Roma sau Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, din 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, fiind semnat de şase state: Germania (Republica Federala), Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda.[1] Sunt puse astfel bazele Uniunii Europene pentru care putem avea acum o viziune mai amplă asupra evoluţiei ‘visului european’[2] în cei cincizeci de ani de la debut. S-au propus şi s-au executat în anii următori operaţiuni ca abrogarea tuturor tarifelor interne, formularea unei politici comune în domeniul comerţului exterior, armonizarea agriculturii, transporturilor, taxelor, eliminarea barierelor din calea competiţiei libere, încurajarea mobilităţii forţei de muncă, a capitalului, a spiritului întreprinzător şi a productivităţii întreprinderilor. În pofida unui boicot incipient dirijat de britanici prin Aria Comerţului European Liber, s-a văzut în scurt timp că economiile din Piaţa Comună erau mai prospere decât celelalte şi până la urmă, Anglia, Irlanda şi Danemarca intră şi ele în formaţie, părăsind Aria separatistă în 1973. Le urmează Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Finlanda si Austria (1995). La 1 mai 2004 au aderat la UE incă 10 state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru. Iar la 1 ianuarie 2007 au fost incluse Bulgaria si România.
Principiile generale care guverneaza Comunitatea sunt prevăzute în articolul trei al Tratatului C.E.E. [3]:
– eliminarea piedicilor vamale ;
– organizarea unei bune funcţionări a concurenţei ;
– crearea unui tarif vamal comun ;
– armonizarea legislaţiilor naţionale ;
– instituirea de fonduri speciale si a unei bănci de investiţii ;
– asocierea cu alte ţari la obiectivele Comunităţii ;
– abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulaţii .
Sintagma „Piaţa comună” a fost definita într-o hotarâre a Curţii de Justiţie ca vizând: „eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii pieţelor naţionale într-o piaţă unică, realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate pieţe interioare.
Uniunea vamala s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară de 10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat astfel abordarea pe cale economică, într-o concepţie liberală a integrării europene.
Tratatul C.E.E. a determinat apariţia unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre sau din transferul de atribuţii ale acestora în favoarea Comunităţii.
C.E.E. este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că nici statele membre si nici instituţiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor si nici prevederilor din Tratat.
Iniţiativa legislativă a fost încredinţată unei Comisii independente de guverne. Comisia dispune si de putere executorie, precum si de a negocia tratate bilaterale sau multilaterale.
Consiliul de miniştri deţine esenţialul deciziei normative si este asistat de un Comitet al reprezentanţilor permanenţi (COREPER).
Parlamentul are un rol deliberativ si de control, iar Curtea de Justiţie un rol jurisdicţional.
Incă din 1948 a fost creată uniunea vamala Benelux, care a definit o liberalizare a schimburilor comerciale reciproce şi a lansat o politică comercială comună faţă de terţi, ceea ce a venit ca bază pentru ce a urmat să devină, după 10 ani: Comunitatea Economică Europeană. Tarile Benelux sunt privite de foarte multe ori ca un tot prin relaţiile tradiţionale care s-au dezvoltat.
Germania, cât şi Franţa, prin statutul lor de mari puteri, nu comportă termen de comparaţie sub aspectul evoluţiei pe scena europeană, literatura de specialitate atribuind de cele mai multe ori axei germano-franceze statutul de ‘motor’ al Comunităţii.
Analistul american Zbigniew Brzezinski sublinia la mijlocul secolului trecut că Germania a devenit din nou un factor-cheie pe scena Europei Centrale şi observa că puterea sa economică genera influenţă politică[4]. Credea că acest fapt, implicit, va conduce la o sferă/spaţiu de dominaţie germană, ceea ce nu s-a confirmat. Nu s-a realizat o hegemonie germană asupra Europei Centrale şi de Sud-Est. Germania şi Franţa au devenit un binom economic şi de securitate ceea ce a condus la sporirea prestigiului UE şi a mărit atractivitatea pentru celelalte state de a adera la acest nou pol de putere. UE se va impune tot mai mult ca un jucător strategic credibil pe tabla de şah a resurselor de hrană şi energie în secolul al XXI-lea.
Italia, pe de altă parte, a cunoscut o evoluţie economică reflectată în creşterea nivelului de trai odată cu depăşirea perioadei de criză generalizată de după cel de-al doilea război mondial. Fiind în categoria ţărilor învinse, prezenţa Italiei şi a Germaniei în grupul pilot al ţărilor care au demarat procesul de integrare economică în Europa, pare a fi surprinzătoare. Cu atât mai interesantă este ‘acceptarea’ Italiei în planul de relansare a continentului, la care a contribuit substanţial SUA prin Planul Marshall (exemplu de ajutor post-conflict eficient[5] ), cu cât numeroşi istorici şi analişti pun pe seama factorului politic acest fapt.
Efectele economice petrecute au fost considerate spectaculoase: comerţul intracomunitar creşte de 6 ori, în timp ce schimburile CEE cu terţe ţări sporesc de 3 ori. Are loc un proces de specializare, cu deosebire în domeniul bunurilor de consum, ceea ce sporeşte performanţa economică şi competitivitatea la export a produselor din cadrul comunităţii.[6]
Uniunea Europeană s-a dorit încă de la început o putere economică, care să poată concura ceilalţi poli emergenţi de putere de la nivel mondial (conform viziunii părinţilor fondatori- Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer pentru a numi doar câţiva dintre ei) şi acest obiectiv este clar definit în Cap. Principii, Art. 1 „Prin prezentul tratat, Înaltele Părţi Contractante instituie între ele o COMUNITATE ECONOMICĂ EUROPEANĂ.” Deocamdată, influenţa SUA în diferite zone ale lumii pare să fie hotărâtoare. Un cunoscut specialist în probleme internaţionale, John Ikenberry, afirmă că Administraţia Americană şi-a fixat o strategie pentru a “menţine o lume unipolară în care Statele Unite nu au nici un concurent pe măsură”.[7]
În întreaga perioadă modernă, Europa a fost adevăratul centru al lumii. Secolul XX a fost martorul unui proces de decădere a Europei de la poziţia de lider mondial, de continent pe care se aflau principalele puteri ale lumii, de adevărat centru al unor imperii coloniale ce depăşeau cu mult întinderea şi graniţele sale. Zbigniew Brzezinski avea dreptate să remarce că “primul război <mondial>, de fapt, ultimul război european, purtat de puteri europene de însemnătate mondială” a slăbit considerabil forţa continentului, în timp ce a doua conflagraţie mondială a “desăvârşit sinuciderea istorică a Europei. În timpul acestui război, Europa a încetat să mai fie centrul real al politicii mondiale devenind, în schimb, locul efectiv de desfăşurare a unei competiţii globale, purtate de două puternice state extraeuropene. Amândouă au înţeles că obţinerea controlului geostrategic asupra Europei ar echivala, în cele din urmă, cu controlul asupra Eurasiei, iar acesta din urmă, odată realizat, ar asigura supremaţia mondială. Prin urmare, în perioada războiului rece care a urmat, Europa a constituit pentru fiecare dintre ele miza centrală… Din subiect al întrecerii globale, Europa a devenit acum obiectul acesteia” (Z. Brzezinski, “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag. 157). Divizarea Europei a fost simbolizată de divizarea uneia dintre cele mai puternice ţări ale continentului – Germania. Această ţară simboliza oarecum sfâşierea continentului. Pornind de la această realitate, care avea şi o puternică încărcătură simbolică, Brzezinski considera că sfârşitul divizării Germaniei reprezintă “cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de sfârşitul războiului rece” (Z. Brzezinski, “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag. 165). Odată cu înfiinţarea CEE se pun astfel bazele creării în Europa a unui nou pol geopolitic important care se va impune treptat, mai intâi în plan continental şi apoi in plan mondial.
Apariţia unor regiuni economice reprezintă un fenomen cu totul nou de care trebuie neapărat să ţinem seama. Mai întâi, pentru că aceste regiuni includ cele mai importante ţări din punct de vedere economic ale lumii. Apoi pentru că ele inaugurează un alt tip de evoluţie, care porneşte de la premisa că nici un stat, oricât de puternic, nu mai poate face faţă, singur, problemelor dezvoltării contemporane. Nici chiar SUA, care împreună cu Canada şi Mexicul au format NAFTA (North American Free Trade Agreement). Prima asemenea regiune a apărut pe continentul european şi a fost reprezentată de ceea ce s-a numit Comunitatea Europeană, actuala Uniune Europeană. Este mai puţin important că, potrivit unor declaraţii oficiale, NAFTA a apărut ca o reacţie la Comunitatea Europeană.
Semnificativ este faptul că această formă de evoluţie, sub forma unor regiuni economice, constituie o modalitate din ce în ce mai îmbrăţişată în diferite zone ale lumii. Astfel, pe lângă cele trei mari regiuni – Europa, Asia Pacific, NAFTA – au mai apărut şi alte regiuni de integrare, cum ar fi MERCOSUR (un gen de acord comercial al Americii de Sud), Pactul Andin, Regiunea Mării Negre etc.
Fiecare dintre cele trei mari regiuni de integrare dispune de un lider, de o “locomotivă”: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea Europeană de Germania. Când vorbim de
competiţia dintre aceste zone trebuie să luăm în calcul şi capacitatea “locomotivei” de a asigura puterea de înaintare a regiunii în ansamblu. Prin urmare, ar merita o analiză comparativă a regiunilor ca atare, dar şi a “locomotivelor” sale, în care să intre nu numai atuurile fiecărei asemenea ţări fanion, ci şi relaţiile ţării respective cu ansamblul regiunii, gradul său de acceptare.
Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică a lumii. Un edificiu economic ridicat treptat, în spirit pragmatic, astfel încât atractivitatea sa a sporit în timp. După încheierea războiului rece şi prăbuşirea sistemului socialist a apărut o situaţie politică nouă faţă de care Uniunea nu putea să nu adopte o poziţie. Are loc un proces de accelerare a extinderii, care cunoaşte două faze. În prima aderă la Comunitate ţări dezvoltate, cu democraţii mature, cum ar fi Austria (în iunie 1994), Finlanda (octombrie 1994), Suedia (noiembrie 1994), în timp ce referendumul organizat în Norvegia se soldează cu un rezultat negativ (52% de voturi împotrivă). Europa devine Europa celor 15 (harta 15). Practic cu două excepţii – Norvegia şi Elveţia – ea cuprindea toate statele continentului care nu aparţinuseră defunctului sistem socialist.[8]
În discursul ţinut în martie 1991 la Institutul Internaţional pentru Studii Strategice, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Uniunii Europene între 1985 şi 1995, subliniază cu pregnanţă ideea că Europa ar trebui să constituie “o comunitate bazată pe uniunea dintre popoare şi pe asocierea dintre
statele – naţiuni care urmăresc obiective comune şi dezvoltă o identitate europeană”. În acest context,
Europa va trebui să-şi dezvolte şi o politică de apărare proprie, un sistem de securitate care să
reprezinte “un al doilea pilon al alianţei atlantice”.
Iată cum înfăţişa Jean-Francois Poncet, fost ministru de externe al Franţei, această dilemă: “Spaţiu economic sau putere mondială – aceasta este întrebarea centrală; de răspunsul care i se va da depind toate celelalte. Dacă Europa se va mulţumi să fie doar o zonă a liberului schimb, atunci nu este nevoie să-şi întărească instituţiile, atunci Europa nu are nevoie de o monedă comună, de o diplomaţie comună şi nici de o apărare comună. Dacă însă Europa doreşte să devină un actor cu puteri depline în arena internaţională, trebuie ca pentru aceasta să-şi construiască mijloacele necesare: cele politice, instituţionale şi monetare” (Z. Brzezinski, “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag. 191)[9].
În noul secol este posibil să asistăm la apariţia unei noi matrici identitare şi transformări de esenţă în ceea ce definim a fi conştiinţa naţională. Nu îngroparea/dispariţia statului, ci modernizarea lui, redefinirea spaţiilor de suveranitate şi termenii în care acest atribut se vor exercita în viitor. Statul va continua să-şi exercite atribuţiile şi competenţele conform transformărilor impuse de procesele de tip integrator şi acceptate de populaţie prin exerciţiul democratic, iar cele care vor putea fi exercitate mai eficient în interesul cetăţeanului le va ceda organismelor transnaţionale sau regionale.[10]
Fluctuaţiile înregistrate însă în plan economic, cu efecte vizibile în plan social, politic, etc. ne pot conduce la concluzia că nu există o reţetă a ‘fericirii continue’, în calitate de stat membru a Uniunii Europene. Acest statut atrage avantaje evidente, dar realitatea este complexă şi în continuă schimbare, iar garanţia succesului nu este stipulată în Tratatul de aderare.
Tratatul EURATOM nu a fost aplicat decât partial pâna în prezent, în principal din cauza caracterului sau prea specializat si neîncrederii Frantei la adresa sa.
BIBLIOGRAFIE:
- Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
- Jeremy Rifkin, The European Dream, Penguin Group, New York, 2004
- P. Collier, D. Dollar, Aid Allocation and Poverty Reduction, European Economic Review, 2002
- Sergiu Tămaş, Geopolitica, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 55.
- Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, Ed. Comunicare, 2003
- Z. Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei,Bucureşti, 1995
- Constantin Hlihor, Geopolitica si geostrategia in analiza relaţiilor internaţional contemporane, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2005
http://www.ier.ro/Tratate/11957E_ROMA.pdf
http://www1.pmb.ro/pmb/primar/cpresa/2006/comunicate/com_2006-05-05_b.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia#Economie
http://ideas.repec.org/p/cpr/ceprdp/877.html
[1] Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pg. 27
[2] Jeremy Rifkin, The European Dream, Penguin Group, New York, 2004
[3] Documentele Tratatului de la Roma din 25 martie 1957, http://www.ier.ro/Tratate/11957E_ROMA.pdf
[4] Sergiu Tămaş, Geopolitica, Ed. Noua Alternativa, Bucureşti, 1995, p. 55.
[5] P. Collier, D. Dollar, Aid Allocation and Poverty Reduction, European Economic Review, 2002
[6] Apud Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, Ed. Comunicare, 2003
[7] G. John Ikenberry, America’s Imperial Ambition, în Foreign Affaires September-October, 2002, în http://www.foreignaffairs.org/20020901faessay9732/gjohn-ikenberry/america-s-imperial-ambition.html.
[8] Apud Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Ed. Comunicare, Bucureşti, 2003
[9] Ibidem
[10] Apud Constantin Hlihor, Geopolitica si geostrategia in analiza relatiilor international contemporane, Ed. Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”, Bucuresti, 2005
