Lumea rezultată din cel de-al doilea război mondial, bazată pe confruntarea dintre cele două blocuri Est-Vest, a luat sfârşit odată cu căderea zidului Berlinului ( în noiembrie ’89), cu revoluţiile democratice din anul 1989 care au dus la înlăturarea regimurilor comuniste în Europa şi cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991.
În paralel, a avut loc, tot în 1991, desfiinţarea CAER-ului şi a Tratatului de la Varşovia, ca urmare a opţiunii fostelor state socialiste din Europa Centrală de a se orienta spre Vest, adică spre valorile şi structurile politice, economice şi de securitate occidentale. Aceşti ani au marcat sfârşitul lumii bipolare dominată de două superputeri: SUA şi Uniunea Sovietică, precum şi dispariţia “cortinei de fier” – pentru a folosi formula fostului premier britanic Winston Churchill în reliefarea opoziţiei categorice dintre cele două sisteme social-politice mondiale, instaurate după război.
Statele Unite ale Americii au rămas singura super-putere sau cum a caracterizat-o fostul ministru francez de externe, Hubert Vedrine, singura “hyper-putere”. O lume unipolară s-a născut în locul celei bi-polare. SUA sunt astăzi, dominante în toate domeniile; economic, tehnologic, militar, monetar, lingvistic şi cultural. Această situaţie este unică în lume, pentru că nici un imperiu anterior nu a cucerit întreaga lume. Această poziţie îi face pe unii politologi să considere că “globalizarea” înseamnă de fapt “americanizarea” lumii. Aşa cum afirmă, acelaşi Hubert Vedrine în cartea sa “Les cartes de la France à l’heure de la mondialisation » apărută în 2000, la Paris, SUA continuă politica « porţilor deschise » promovată de Marea Britanie în secolul al XIX-lea (desigur, porţile altora) şi trag avantaje de pe urma forţei lor economice, comerciale şi financiare. În plus, globalizarea se face în limba lor şi în baza unor principii liberale; pe baza unor norme juridice, financiare sau tehnice impuse de ei; pentru că au capacitatea să inspire vise şi modele de viaţă ca urmare a dominaţiei pe care o exercită în cinematografie şi televiziune (Hollywood, CNN), pentru că au un nivel de trai ridicat, pentru că studenţii din toate ţările doresc să se formeze în America. SUA au avut 17 ani de creştere economică continuă.
Prăbuşirea sistemului mondial socialist, în 1989, s-a realizat nu pe cale armată, adică printr-un conflict militar între SUA şi URSS – protagonistele celor două sisteme. Este adevărat că după încheierea ultimului război mondial, SUA au cheltuit pentru punerea în practică a doctrinei sale de încercuire/îndiguire a comunismului, peste 4000 de miliarde de dolari. Dar, fundamentală în prăbuşirea sistemului a fost competiţia economică şi, îndeosebi, incapacitatea Uniunii Sovietice de a face faţă – din punct de vedere al resurselor – unei noi şi teribile curse a înarmărilor. Lovitura de graţie a fost dată de anunţul preşedintelui american Ronald Reagan la începutul anilor ’80 de a pune în aplicare programul militar denumit „Războiul stelelor”. Conducătorul sovietic de atunci, Mihail Gorbaciov şi-a dat seama că Uniunea Sovietică nu este în măsură să participe la o asemenea competiţie şi a trecut la reformarea sistemului, promovând politica de „perestroika” (restructurare) şi „glasnosti” (transparenţă). Ceea ce Gorbaciov n-a înţeles a fost între altele şi faptul că economia socialistă, super-centralizată, bazată pe proprietatea colectivă şi atotputernicia statului ajunsese la limitele sale din punct de vedere al performanţelor. Devenise total necompetitivă.
În plus, reforma pe care o preconiza Gorbaciov nu viza economicul, ci doar politicul. De aceea, se afirma că perestroika lui Gorbaciov semăna cu o furtună în taiga, adică multă mişcare şi zgomot pe sus şi un imobilism total la bază, pe pământ. Poate de aceea, fostul lider chinez Deng Xiao-Ping a început reforma în economie, introducând conceptul „economia socialistă de piaţă”, lăsând reforma politicului pentru mai târziu. În mai 1989, cu puţin înainte de vizita lui Gorbaciov în China, fostul secretar de stat american Henry Kissinger a publicat un articol în care afirma: istoria ne va arăta care dintre ei a avut dreptate, Gorbaciov sau Deng Xiao-Ping ? Se pare că ultimul.
Un lucru este cert: majoritatea ţărilor lumii, inclusiv cele aflate în tranziţia de la socialism la capitalism, au optat, în ultima perioadă, pentru economia de piaţă. Este un proces dificil, dar necesar pentru a rezista competitivităţii pe care o impune procesul de globalizare. Doar câteva ţări – Cuba, R.P.D. Coreeană, Vietnam – mai cred în valenţele economiei socialiste. R.P.Chineză este un caz aparte.
După prăbuşirea URSS şi a comunismului de tip sovietic, a fost rupt echilibrul nuclear al terorii, întreţinut de cele două super-puteri. De aceea, unii analişti consideră că dacă nu se vor realiza compromisurile necesare între liderii lumii, vom asista la un lung şir de războaie în care vor cădea mai multe victime decât în războaiele precedente. În fond, reacţiile europenilor (Franţa, Germania, Rusia) şi ale Chinei faţă de implicarea SUA în criza Irakiană reprezintă o expresie a dorinţei acestora de a construi o lume multipolară, cu mai multe centre de putere care să limiteze puterea americană. Acceptarea de către SUA a unei asemenea lumi ar însemna însă şi o reîmpărţire a sferelor de influenţă, respectiv a resurselor naturale şi a capitalului social-uman.
Un studiu realizat de Fundaţia Bertelsman şi preluat de cotidianul german „Die Welt” din 4 iunie 2006 aprecia că Statele Unite sunt pe cale să piardă monopolul de mare putere. Chinezii, de exemplu, sunt de părere că China va fi în curând puterea mondială numărul unu, cu mult înaintea Statelor Unite, iar alte state sunt şi ele de părere că va exista un transfer de putere în defavoarea americanilor. Explicaţia acestei evoluţii l-ar contribui reducerea semnificativă a importanţei indicatorului „putere militară” în defavoarea resurselor umane şi creşterii economice
O lume multipolară în care se vor manifesta mai multe centre de putere va sosi cu siguranţă, dar nimeni nu poate spune când anume.
