Uniunea Europei Occidentale (UEO)

La 4 martie 1947, Franţa şi Marea Britanie au semnat la Dunkerque un Tratat de asistenţă mutuală al cărui obiectiv major era cooperarea pe planul apărării comune. Tratatul prevedea o asistenţă militară în cazul unei agresiuni sau al ameninţării cu agresiunea din partea Germaniei, dar nu stipula decât obligaţia unor consultări în caz de pericol. Iniţiativei lansate pentru o organizaţie defensivă i-a răspuns Belgia, Olanda şi Luxemburg, dar care au considerat prevederile Tratatului ca fiind insuficiente şi au sugerat încheierea unui tratat multilateral care să înscrie: un acord militar de asistenţă reciprocă ce va trebui acordat automat şi imediat în situaţia unei agresiuni; un acord politic pentru organizarea unui sistem de consultări regulate asupra tuturor problemelor de interes comun; un acord economic ce ar fi urmat să aibă ca obiectiv final o uniune economică¹⁸.

La 17 martie 1948, a fost semnat la Bruxelles un „Tratat de colaborare în materie economică, socială şi culturală şi de legitimă apărare colectivă”, pentru o perioadă de 50 de ani. Cele 5 ţări s-au angajat printr-o clauză de asistenţă militară ca, în situaţia unei agresiuni armate, să se ajute reciproc. Tratatul reitera valorile esenţiale ale civilizaţiei occidentale care trebuiau apărate: drepturile omului, libertăţile fundamentale, principiile democratice şi reafirma voinţa de cooperare pentru reconstruirea economiei europene şi asigurarea securităţii.

Foarte rapid, pe măsură ce războiul rece se înăsprea, ameninţarea unei agresiuni sovietice era tot mai prezentă şi, din această cauză, pericolul sovietic a constituit preocuparea majoră.

Uniunea Europei Occidentale se născuse.

Acordurile de la Paris din 23 octombrie 1954 au modificat organizaţia în favoarea Germaniei şi au schimbat totodată şi denumirea din Uniunea Occidentală în Uniunea Europei Occidentale.

Potrivit art. 9 a fost creată Adunarea Parlamentară şi Uniunea şi-a lărgit şi obiectivele, cu deosebire în domeniul armamentului. Totodată, au fost eliminate menţiunile care lezau demnitatea Germaniei (până la finele anului 1949 Germania nu a dispus de un guvern naţional). Germania păşise ferm pe calea democraţiei şi îşi afirmase ataşamentul la idealul european. Recunoscându-i-se meritele şi eforturile de reconstruire desfăşurate pe toate planurile în noua societate germană, ea a devenit parte la organizaţiile regionale la care şi-a adus o importantă contribuţie.

Celor 5 ţări fondatoare li s-au adăugat Germania Federală, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, mai apoi Islanda, Norvegia şi Turcia. Cu unele restricţii, Germania a fost autorizată cu acest prilej să-şi reconstituie armata. (Devenise şi cel de-al 15-lea membru NATO, la 9 mai 1955.) Toţi membrii cu drepturi depline sunt şi membri ai NATO.

În acelaşi timp, Uniunea a fost concepută ca parte integrantă în procesul de dezvoltare al Uniunii Europene, aducând în acest fel şi o dimensiune suplimentară la securitatea colectivă a Europei. Tratatul asupra Uniunii Europene, în art. J4 al. 2, înscrie că „Uniunea cere Uniunii Europei Occidentale (UEO), care face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii Europene, să implementeze deciziile şi acţiunile Uniunii care au implicaţii în domeniul apărării. Consiliul, de acord cu instituţiile UEO, adoptă modalităţile practice necesare”.

Legătura dintre UEO şi NATO s-a materializat şi prin sprijinul acesteia din urmă, materializat prin acordarea de bunuri ale Alianţei pentru operaţiunile Uniunii întreprinse în realizarea politicii ei externe şi de securitate comună.

Principalele organe ale Uniunii Europei Occidentale, aşa cum au fost stabilite, erau:

• Consiliul – organul suprem al Uniunii, format din reprezentanţii statelor membre, înalţi funcţionari (chiar şi la rangul de miniştri), fără întâlniri regulate, ci doar în momentele considerate oportune. Deciziile trebuiau luate de comun acord, deci sub condiţia unanimităţii.
• Comitetul Permanent, format din ambasadorii ţărilor membre, cu reuniuni lunare; Comitetul era asistat de un Secretariat.
• Adunarea, care cuprindea grupurile naţionale din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei; aceasta era concepută să aibă un rol consultativ şi competenţe privitoare la rezoluţii şi recomandări adresate statelor membre; Adunarea avea posibilitatea de a vota o moţiune de dezaprobare, dar fără ca aceasta să aibă forţă juridică.
• Secretariatul General, cu competenţe în domeniul administrativ.
• Statul Major comun.
• Comitetul Militar Permanent, însărcinat să elaboreze planurile de apărare şi să pregătească coordonarea forţelor aeriene; în cadrul lui funcţiona un Comitet economic şi financiar însărcinat cu problemele producţiei integrate de echipament militar.
• Consiliul Permanent, compus din ambasadorii ţărilor membre acreditaţi la Londra.
• Comitete Speciale, pentru domenii de interes comun.

Uniunea cuprindea, de asemenea, trei agenţii:

• Agenţia pentru problemele de control al armamentului şi pentru dezarmare;
• Agenţia pentru problemele de securitate şi de apărare;
• Agenţia pentru dezvoltarea cooperării în materie de armament.

Progresul înregistrat de Alianţa Nord-Atlantică a scăzut din importanţa Uniunii: unele competenţe militare şi diplomatice au fost transferate în atribuţiile NATO şi unele economice, sociale şi culturale — parte în OCDE, parte în Consiliul Europei..

La 17 noiembrie 1998, miniştrii afacerilor externe şi ai apărării din cadrul UEO au semnat şi proclamat Declaraţia de la Roma. Ea era rezultatul concluziilor la care au ajuns organismele Uniunii din momentul în care Uniunea s-a lărgit şi cu Islanda, Norvegia şi Turcia. Astfel, compoziţia Uniunii se prezintă ca un sistem deosebit de complicat — după unele aprecieri confuz — care cuprindea patru categorii de apartenenţă:

• statut de membru efectiv — toţi membrii UEO sunt şi ai NATO şi ai Uniunii Europene;
• statut de membru asociat — statele membre ale NATO, dar nu şi ale Uniunii Europene;
• statut de partener asociat — state care nu sunt nici membre NATO nici membre UE;
• statut de observator.

În scopul stabilirii unor legături mai strânse cu ţările foste comuniste, Consiliul UEO a hotărât la 9 mai 1994 să stabilească un statut de „parteneri asociaţi”, ceea ce le permitea acestora să participe la dezbaterile Consiliului. În speţă, este vorba de Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Ungaria.

La începutul anilor ’90 agenţiile UEO însărcinate cu probleme de securitate au fost restructurate; în 1989 a fost creat Institutul European de Studii de Securitate. O propunere franco-germană din februarie 1991 cerea ca UEO să devină „braţul înarmat” al Uniunii Europene. Declaraţia de la Bonn din 19 iulie 1992 a Consiliului de Miniştri ai afacerilor externe şi ai apărării din ţările membre UEO a definit misiunile organizaţiei ca fiind: apărarea comună, umanitară, de menţinere a păcii, de forţă de luptă capabilă să gestioneze crizele, precum şi operaţiuni de restabilire a păcii. Consiliul European de la Bruxelles (29 octombrie 1993) a solicitat UEO să traducă în viaţă dispoziţiile prevăzute în Tratatul de la Maastricht. Declaraţia anexă la Tratatul referitor la UEO îi fixa ca obiectiv elaborarea treptată „a unei identităţi europene de securitate şi apărare” compatibilă cu NATO. Se preconiza stabilirea de relaţii strânse între organele UEO, NATO şi Uniunii Europene. Din 1995 Uniunea Europei Occidentale a dispus de un Eurocorp, adică un corp de armată europeană formată din 40.000 de militari.

Tratatul de la Nisa, care a amendat Tratatul asupra Uniunii Europene, prevede o serie de modificări care fac referire la structurarea treptată a unei Politici de Apărare Comună -rolul Uniunii Europei Occidentale dispare, în timp ce rolul NATO este consolidat. De asemenea, s-a subliniat că o politică de apărare a Uniunii nu poate prejudicia politica de apărare a statelor membre şi trebuie să respecte obligaţiile statelor membre a căror apărare comună este realizată în cadrul NATO.

De altfel, acest aspect a fost reluat şi în Constituţia europeană care prevede în mod expres că politica Uniunii Europene nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a statelor membre, respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună este realizată în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu politica de securitate şi apărare comună stabilită în acest cadru.

La ora actuală securitatea europeană se realizează în cadrul Alianţei, care constituie legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitate Europei.