- Cunoașterea este proces de reflectare a realității obiective în conștiința oamenilor, proces de activitate creatoare de căpătare, reproducere și funcționare a cunoștințelor. Cunoașterea este latura ideală a activității umane. Disciplina filozofică care studiază legitățile, posibilitățile și formele în care se realizează cunoașterea se numește teoria cunoașterei ori Ca și pentru filozofie în întregime problema centrală a gnoseologiei este raportul dintre gîndire și existență. Însă în gnoseologie ea se formulează specific - cum se referă gândurile noastre despre lumea obiectivă către această lume însăși? Este oare în stare gândirea noastră să cunoască lumea înconjurătoare? Reflectăm noi oare corect lumea?
Cunoașterea și cunoștințele sunt funcția și latura internă a practicii. Cunoașterea este un fenomen socio-uman foarte complicat, un domeniu al raporturilor dintre om și realitate. În cadrul acestor raporturi omul crează un sistem specific de produse prin care el însușește realitatea, o apropie și o acomodează la necesitățile sale. Rezultatul cunoașterii sînt cunoștințele în care se fixează experiența umană, se constituie planul ideal al activității. Cunoașterea este un proces de activitate spirituală a oamenilor.
Teoria cunoașterii cercetează trei feluri de relații:
- dintre subiect și obiect (problema apariției cunoștințelor);
- dintre subiect și cunoștințe (problema asimilării, transmiterii cunoștințelor);
- dintre cunoștințe și obiect (problema adevărului);.
Cunoașterea este un fenomen socio-uman foarte complex, un domeniu vast al raporturilor dintre om și realitate. De aceea pentru gnoseologie important este formularea noțiunilor subiect și obiect. Subiectul este omul activ care cunoaște și transformă realitatea obiectivă în procesul activității sale practice. Obiectul este existența în afară și independent de conștiința noastră, este lumea exterioară, realitatea inclusă în activitatea practică a subiectului.
- Dialectica procesului cunoașterii. În istoria filozofiei s-au format două paradigme: empirism și raționalism, care se deosebesc în privința izvorului cunoștințelor și aprecierea efectivității formelor de cunoaștere respective.
Empirism (gr.empeiria - experiență) - doctrină în filozofie cu referire la domeniul cunoașterii ce afirmă că experiența senzorială este unica sau principala sursă a cunoașterii. Toate cunoștințele se bazează pe experiență sau se dobîndesc prin intermediul experienței. Conținutul cunoștințelor se reduce direct la experiență ori este o descriere a acestei experiențe.
Raționalism (din lat. rationalis - rațional, rezonabil, ratio - rațiune; din fr. rationalisme) - curent filozofic cu referință la problema cunoașterii care recunoaște conștiința drept bază a cunoașterii și comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin rațiune.
În procesul cunoașterii are loc interacțiunea dialectică a două trepte - treapta sensorială (cu formele sale - senzația, percepția și reprezentarea) și rațională (noțiunea, judecata și raționamentul).
În cunoaștere senzorialul și raționalul sunt strîns legate unul cu altul, interacționează. Unitatea lor constă în aceea, că senzațiile noastre au un caracter conștient (noi nu numai vedem, dar și înțelegem), iar discursurile logice întotdeauna se bazează pe datele experienței. Baza unității senzorialului și raționalului este practica socială. Practica unește omul cu realitatea prin experiența senzorială, individul în practică corelează ideile și gîndurile sale cu lucrurile contemplate senzorial.
- Problema adevărului. Cea mai importantă problemă a teoriei cunoașterei este problema adevărului.
Adevăr este categoria filozofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul, a cunoștințelor cu realitatea obiectivă. Adevăr sunt cunoștințe care reproduc obiectul așa cum există el în afară și independent de conștiință. Fiind rezultatul activității subiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existența lumii reale. În acest sens adevărul este obiectiv. Adevărul obiectiv - categorie filozofică, care vizează cunoștințele conținutul cărora e determinat de obiectul cunoașterii și este independent de subiect. Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume și nu la însuși lume. Lumea ca atare nu-i nici adevărată, nici falsă. Cunoștințele sunt subiective după formă și obiective după conținut. Adevărul se referă numai la conținutul cunoștințelor. Principiul fundamental în aprecierea vericidității cunoștințelor este principiul gnoseologic al corespondenței imaginii cu obiectul. Adevărul nu depinde de om, omenire, epocă, de numărul de voturi. De exemplu, din faptul, că ideea indivizibilității atomului pînă la finele secolului XIX era susțunită de majoritatea oamenilor nu reiesă, că ea era adevărată.
Cunoașterea lumii obiective niciodată nu poate fi definitivă, ea permanent se perfecționează, se completează cu nou conținut. În acest sens evidențiem adevăr absolut și relativ - categorii filozofice, care oglindesc procesul dialectic al cunoașterii de la cunoștințe incomplete la cele complete.
Adevăr absolut - categorie filozofică ce vizează coincidența completă, definitivă a imaginii cu obiectul reflectat. Aceste cunoștințe nu depind de dezvoltarea cunoașterii și practicii sociale de aceea sînt adevăruri eterne. Ca exemple de adevăruri absolute servesc constatarea evenimentelor, faptelor (Chișinăul este capitala Moldovei, Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 și a.) și tezele fundamentale ale științei (substanța este alcătuită din atomi, conștiința e funcția creerului, materia este realitatea obiectivă și a.). Adevărurile absolute se referă la unele laturi, aspecte, însușiri, manifestări particulare ale lumii.
Adevăr relativ - categorie filozofică care reflectă coincidența incompletă a imaginii cu obiectul. Adevărul relativ sunt cunoștințe care corect reflectă realitatea, dar nu cuprinde toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne neconoscut. În procesul cunoașterii are loc trecerea treptată de la adevărul relativ la cel absolut. Adevărul absolut poate fi înțeles ca o sumă a adevărurilor relative. Iar în adevărul relativ se conțin elemente ale adevărului absolut (aceea ce se păstrează și se completează ulterior).
Totodată adevărul există ca ceva concret, valabil în anumite condiții și în anumit timp. Adevăr abstract nu există. Orice teză a științei, orice judecată despre lume va fi adevărată numai fiind privită ca o reflectare a existenței temporal - spațiale concrete. De exemplu, judecata “ploaia e folositoare” este adevărată în condițiile de secetă, și nicidecum cînd plouă necontenit zile la rînd. La fel și teza “conștiința e funcție a creerului” este adevăr absolut în condițiile noastre, pe Pămînt.
- Metodele cunoașterii. Cunoașterea științifică se deosebește de cunoașterea obișnuită prin aceea că ea este o activitate specifică socială, presupune o anumită organizare, mijloace, metode, programe și orientată spre atingerea scopurilor respective. Cunoașterea științifică se ocupă cu constatarea, acumularea și generalizarea faptelor științifice. Faptul științific este un fragment al realității obiective inclus în activitatea omului, în atenția și gîndirea subiectului, în sistemul de cunoștințe. Faptul este nu realitatea ca atare, ci cunoștințe despre ea, el este rezultatul prelucrării în gîndire a materialului cunoașterei și exprimării lui în limbaj în formă de diferite judecăți. Faptul științific este imaginea subiectivă a realității obiective. De aceea faptele, ca și orice cunoștințe pot fi adevărate ori false, precise ori aproximative, complete ori incomplete. Pentru ele este obligatoriu obiectivitatea, veridicitatea și caracterul izomorf (obiectului).
Observația - metodă a cunoașterii empirice, care are scopul de a culege, acumula și descrie faptele științifice. Ea furnizează materialul primar pentru cercetarea științifică. Observația este studierea intenționată, planificată, sistematică a realității. Metoda observației folosește diferite procedee, ca compararea, măsurarea ș.a. Dacă observația obișnuită ne dă informația despre particularitățile calitative ale obiectului, atunci măsurarea ne dă cunoștințe mai precise, caracterizează obiectul din punct de vedere cantitativ. Observația cu ajutorul diferitor aparate și mijloace tehnice (microscop, telescop, aparatul roentgen ș.a.) ne dă posibilitatea de a lărgi simțitor diapazonul realității studiate. În același timp observația ca metodă de cunoaștere este limitată, observatorul numai constatează aceea, ce se petrece în realitatea obiectivă, fără a interveni ori produce careva schimbări în ea.
Experiment (din lat. experimentum - încercare, experiență) - procedeu de cercetare a unor fenomene printr-o acțiune activă asupra lor cu ajutorul creării unor noi condiții, care să corespundă scopurilor cercetării, sau prin modificarea procesului în direcția necesară. Experimentul este așa metodă de cunoaștere cînd cercetătorul acționează asupra obiectului, formînd condiții artificiale pentru evidențierea anumitor trăsături, cînd conștient se schimbă desfășurarea proceselor naturale ori cînd obiectul sau procesul se reproduc artificial. Experimentul permite studierea obiectului în stare “pură“ (cînd se exclud factorii secundari) și în condiții extremale. Experimentul poate fi repetat de cîte ori e nevoie. Dacă în condiții reale noi depindem de mersul natural al proceselor și fenomenelor, în experiment noi putem repeta aceste procese și fenomene atîtea ori, cît este necesar pentru căpătarea informației adevărate.
Este imposibil ca știința contemporană să se dezvolte fără folosirea experimentului. Experimentele se folosesc cu scop de cunoaștere, pentru rezolvarea unor probleme științifice, verificarea cărorva ipoteze și în scopuri didactice. Cu alte cuvinte, sunt experimente de cercetare, de verificare și demonstrare. După modul de acțiune deosebim experiment fizic, clinic, biologic, psihologic, medical, social ș.a. În dependență de condițiile în care se petrece experimentul se divizează în experiment de laborator și natural. Experimentul de laborator se petrece pe modele materiale (animale, plante, microorganisme ș.a.), ori modele ideale (matematice, informaționale ș.a.).