Administrație publică

Participarea a devenit un termen paradigmatic în ştiinţele sociale, prin implicarea sa în diferite domenii şi la diferite niveluri (Zamfir, Stănescu, coord.). Astfel, în domeniile economic, politic sau social şi în domeniile mai specifice ale dezvoltării urbane şi rurale, comunitare, organizaţionale, specialiştii nu mai pot concepe procesele de dezvoltare fără implicarea activă a subiecţilor acestor procese.

Diferenţele actuale dintre nivelurile de dezvoltare dintre diferite regiuni, sunt explicate prin tradiţiile implicării civice, adică „civicul poate ajuta la explicarea economicului mai degrabă decât invers (Putnam, 2001, p. 173)".

Participarea comunitară reprezintă implicarea activă a membrilor în procese de dezvoltare care au ca obiectiv ameliorarea condiţiilor de viaţă ale comunităţii sau ale unor grupuri din comunitate. Finalitatea procesului, adică producerea binelui comun este importantă. „Binele comun este treaba poporului; iar poporul nu este orice grup de oameni, asociaţi într-o formă sau alta, ci este împreunarea unui număr mare de oameni, uniţi printr-un acord asupra legilor şi a drepturilor şi prin dorinţa de participare spre folosul tuturor (Cicero^[1], Republica, I, 25, apud Putnam, 2001, p 133) ".

Dilemele acţiunii colective

„David Hume, filozof scoţian din secolul al XVIII-lea, ne oferă o parabolă simplă, care surprinde esenţialul dilemei cu care se confruntă voinţa raţională de implicare în viaţa comunităţii.

„Grânele tale sunt astăzi coapte; ale mele se vor coace mâine. E profitabil pentru amândoi dacă eu voi lucra cu tine astăzi, iar tu mă vei ajuta mâine. Dar nu te simpatizez deloc şi nici eu ţie nu-ţi sun prea simpatic. De aceea eu nu voi depune nici un efort pentru câştigul tău; iar dacă aş lucra cu tine în folosul meu, aşteptând o recompensă, ştiu că aş fi dezamăgit şi că în van aş aştepta recunăştinţa ta. Aşa că te voi lăsa să lucrezi singur; şi tu vei face la fel cu mine. Anotimpul recoltei va trece şi amândoi vom rămâne fără provizii pentru că ne-a lipsit încrederea reciprocă şi siguranţa".

Lipsa cooperării în vederea folosului reciproc nu este neapărat un semn al ignoranţei sau al lipsei de raţiune. Teoria jocurilor a studiat acest blestem fundamental sub o varietate de înfăţişări:

• Tragedia bunurilor comune: nici un cioban nu-i poate împiedica pe alţii să-şi pască turmele. Iar dacă îşi limitează el însuşi folosirea păşunii comune, singurul care pierde va fi el. Totuşi, păşunatul fără limită va distruge resursa comună de care depinde traiul tuturor.
• Un bun public, cum ar fi aerul curat sau împrejurimile sigure stă la dispoziţia oricui, indiferent dacă el contribuie sau nu la asigurarea acestuia. De aceea, în mod normal, nimeni nu simte nevoia să contribuie la asigurarea unui bun public, care este astfel produs într-o cantitate prea mică, iar toată lumea are de suferit.
• În întunecata logică a acţiunii colective, fiecare muncitor are de câştigat dacă toţi ar porni simultan greva, însă cel care ar porni-o riscă să fie trădat de vreun spărgător plătit, aşa că toată lumea aşteaptă, sperând să tragă foloase de pe urma curajului altcuiva.
• În dilema prizonierului , doi complici sunt ţinuţi separat şi fiecăruia i se spune că, dacă celălalt vorbeşte, va fi pedepsit şi mai aspru. dacă ambii refuză să vorbească li s-ar putea uşura amândurora pedeapsa, dar, în cazul în care nu reuşesc să- şi coordoneze mărturisirile, pentru fiecare e mai bine să denunţe, indiferent ce face celălalt.

În toate aceste situaţii, precum şi în istoria rustică a lui Hume, pentru fiecare ar fi mai bine dacă ar putea coopera. Dar, în absenţa unui angajament reciproc credibil, fiecare individ tinde să se dezică şi să devină un „pasager clandestin". "

Acţiunile comunitare se bazează pe participare voluntară sau dezinteresată, sau pe participare din interes. În fapt, voluntariatul şi participarea (co)interesată, sunt extremele unui continuum în care se poate plasa participarea. Cu toate că asociaţiile de voluntari „sunt mijlocul primordial prin care funcţia de mediere între individ şi stat este performantă (Almond, Verba, p. 262)", nu toate acţiunile se fac pe bază de voluntariat, aşa cum nu toate au ca suport motivaţional un interes material, de putere sau de prestigiu în comunitate.

În ceea ce priveşte relaţia cu capitalul social, se poate afirma că participarea comunitară este favorizată de legăturile slabe de tipul bridging, în timp ce legăturile intragrupale puternice, bonding, inhibă participarea la acţiuni desfăşurate în folosul comunităţii. Sondajul efectuat (Sandu, 2005, p.72) asupra participării comunitare în 14 sate din România, a relevat un nivel de participare mai mare în satele centrale, modernizate şi cu un nivel mai scăzut de capital social de încredere, faţă de satele periferice, mai tradiţionale, adică invers decât ar fi fost de aşteptat. Pe de altă parte, ducând comparaţia între rural şi urban, sunt relevante rezultatele cercetărilor efectuate de Robert Putnam în comunităţile din

Italia. Acestea contrazic ideea (Tonies) că spre deosebire de micile comunităţi tradiţionale, marile metropole dezumanizează, induc o cultură a neîncrederii şi pasivitate civică. Cele mai necivice zone din peninsulă s-au dovedit a fi chiar satele tradiţionale din sud. La polul opus s­au aflat comunităţi urbane moderne, dezvoltate economic şi tehnologic, dovadă că modernizarea nu înseamnă neapărat sfârşitul comunităţii civice (Putnam, 2001). În comunităţile locale participarea cetăţenilor este influenţată de „ gradul de autonomie locală şi de gradul în care structurile locale stimulează participarea cetăţenească (Almond, Verba, p. 146)" .

În accepţiunea lui Giovanni Sartori, participarea trebuie înţeleasă ca o acţiune la care cetăţeanul ia parte în mod voit, autoactivat (Sartori, 1999). „Participare nu înseamnă, prin urmare, numai a fi parte din (simplul fapt de a fi implicat într-o împrejurare oarecare) şi cu atît mai puţin, o stare involuntară de a fi fost determinat să faci parte din. Participarea este o autopunere în mişcare, fiind astfel chiar opusul lui a fi pus în mişcare (prin voinţa altcuiva), adică opusul mobilizării (idem, p.120)." În opinia acestui autor intensitatea participării voluntare se află în raport de inversă proporţionalitate cu numărul de participanţi. Cu cât numărul de participanţi este mai mare, cu atât partea de participare a fiecăruia este mai mică, şi invers. De aceea, trebuie acordată o atenţie de deosebită „grupurilor mici şi intense (ibidem, p. 121)."

În cadrul DC, participarea reprezintă o combinaţie de altruism, interes personal şi responsabilitate civică. De aceea, DC se poate baza, pe lângă participarea voluntară şi pe participarea semivoluntară sau pe cea forţată (înţelegând prin aceasta conformarea tuturor la deciziile luate de comunitate, chiar în lipsa motivaţiei). Cunoaşterea tipului de motivaţie pentru participare (Sandu, 2005) este importantă pentru organizarea acţiunilor comunitare, pentru mobilizarea tuturor actorilor relevanţi în procesul DC. În tabelul nr. 3 sunt clasificate tipurile de motivaţie care determină participarea la acţiuni de DC.

Tabelul nr. 3. Tipuri de motivaţie pentru participarea comunitară Sursa: Sandu, 2005, p. 28.

Legislaţia românească (Legea nr.339 din 17 iulie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii voluntariatului nr. 195/2001) defineşte voluntariatul ca pe o „activitate de interes public desfăşurată din proprie iniţiativă de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială (art. 2, lit.a) ". Această activitate se poate desfăşura în domenii precum: „asistenţa şi serviciile sociale, protecţia drepturilor omului, medico-sanitar, cultural, artistic, educativ, de învăţământ, ştiinţific, umanitar, religios, filantropic, sportiv, de protecţie a mediului, social şi comunitar şi altele asemenea (art. 2, lit. b)". Conform legii, voluntariatul se desfăşoară în cadrul unei „organizaţii gazdă", care este o „persoana juridică de drept public sau persoana juridică de drept privat, fără scop patrimonial, care administrează activitatea de voluntariat (art. 2, lit. c) ", pe baza unui contract de voluntariat dacă nivelul răspunderii impune acest lucru.

Participarea asociaţională voluntară este influenţată de următoarele tipuri de factori:

• culturali-valori, tradiţii, obiceiuri;
• structurali-existenţa unor structuri asociative, modele asociaţionale, experienţe anterioare, şi
• educaţionali-nivelul de educaţie, competenţe manageriale, tehnice.

Grupurile locale de iniţiativă şi asociaţiile formale, au un rol important în mobilizarea comunitară. Constituirea acestor structuri nu reprezintă însă mobilizare sau acţiune comunitară, ele sunt doar cadrele (organizaţiile gazdă) în care se poate desfăşura acţiunea comunitară concretă, rolul primordial în declanşarea şi susţinerea DC revenind implicării voluntare şi participării.

Participarea la acţiuni diferite în cadrul unor organizaţii nonprofit organizate la nivelul comunităţii conduce în timp la consolidarea capacităţii comunitare, deoarece „...impactul participării la procesul nonpolitic al luării deciziilor (...) este cumulativ (Almond, Verba, p. 312) ".

^[1] Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Hr.).