Convergenţa implică reducerea variantelor şi disparităţilor între sistemele administrative[1], urmărind identificarea unui pachet de caracteristici comune diferitelor administraţii europene. Convergenţa nu este propusă ca o problemă de putere şi impunere a unui model particular.
Un model european de administraţie publică este la ora actuală în stadiul de ideal. Nu există o administraţie tip la care sa ne putem referi ca etalon[2]. Constatând această stare de fapt, vom încerca însă să depistăm liniile majore ale administraţiei publice, astfel cum se conturează acestea, în jurul principiilor comune ţărilor europene.
În opinia prof. dr. Christoph Reichard de la Universitatea din Potsdam forţele care conduc spre convergenţă între administraţiile naţionale din Uniune sunt: spaţiul economic unificat care este factorul crucial pentru emergenţa structurilor administrative comune; o structură legală comună dezvoltată de Curtea de Justiţie; permanenta interacţiune dintre birocraţii şi politicieni; o doctrină în majoritatea ţărilor europene în favoarea unei acţiuni publice de o calitate mai bună, ca şi în favoarea reformei administrative[3]. Cu toate acestea, o „administraţie publică europeană” nu există: deşi se manifestă un curent unic în favoarea integrării, există numeroase diferenţe de drept, proceduri administrative si politici bugetare şi fiscale; politicile sociale şi de guvernare variază considerabil iar aşteptările cetăţenilor nu sunt standardizate.
Există un număr limitat de studii sistematice despre „convergenţa administrativă europeană”. Conceptul este găsit mai ales în studiile de drept public şi în rapoartele OECD/SIGMA legate de contextul lărgirii Uniunii. Se observă însă că nu există un consens în doctrină cu privire la existenţa convergenţei vis-a-vis de un model european comun.
Nizzo, alături de alţi autori, consideră că nu există un SAE care în care spaţiul repartizat convergenţelor să-l depăşească pe cel al divergenţelor[4]. J. Schwarze apreciază că structurile administrative naţionale par a manifesta în particular o rezistenţă la influenţa europeană[5]. Studiul întreprins de acest ultim autor asupra spaţiului public din 12 state membre UE relevă diferenţe substanţiale şi structurale între sistemele de drept administrativ şi el prevede că ordinea administrativă naţională nu o să-şi piardă particularităţile şi rolul dominant în viitorul apropiat.
Documentele SIGMA observă însă că forţele de conducere spre convergenţă au câştigat în ultimul timp viteză şi putere. Din ce în ce mai mult diversitatea punctelor de vedere e plasată sub standarde administrative europene. Johan P. Olsen observă că, deşi nu există un acquis comunitar care să reglementeze „administraţia publică europeană” (Tratatele nu prescriu un model administrativ european), a apărut un acquis neformalizat[6]. Astfel statele membre, în ciuda faptului că au diferite tradiţii legale şi diferite sisteme de guvernare, au dezvoltat un corp comun de doctrină şi împărtăşesc aceleaşi principii de drept administrativ şi standarde de bună practică, precum şi nevoia de implementare unitară şi eficientă a dreptului UE. Un exemplu în acest sens este instituţia Mediatorului european care, prin reţeaua de colaborare cu mediatorii naţionali a creat un curent în administraţia europeană privind deschiderea şi transparenţa administrativă, dezvoltarea unei bune administraţii şi respectarea drepturilor omului.
Factori care pot avea un rol în convergenţa administrativă europeană
1. Tratatele CE şi legislaţia secundară de implementare a lor sunt parte componentă a legilor naţionale ale statelor membre. Administraţiile publice şi curţile judecătoreşti naţionale sunt obligate să aplice aceste Tratate, precum şi legislaţia secundară aferentă, în aceeaşi măsură în care aplică legile proprii. Astfel, deşi fiecare stat membru are libertatea de a decide asupra modurilor de obţinere a rezultatelor prevăzute de Tratate şi de legislaţia secundară a UE, în cadrul Uniunii s-au dezvoltat înţelesuri şi principii comune administrative. Situaţia este mai puţin vizibilă în cazul aranjamentelor administrative şi organizaţionale şi al structurilor, deoarece exista o mare diversitate între formele şi gradele de descentralizare ale statelor membre. Cu toate acestea activitatea legislativă a instituţiilor europene este o sursă majoră de autonomie administrativă europeană comună pentru statele membre, pentru curţile lor judecătoreşti şi pentru cetăţeni. Legislaţia administrativă a Uniunii Europene are un pronunţat caracter sectorial, fiind grupată pe un număr de domenii: libera concurenţă în cadrul pieţei interne, telecomunicaţii, mediu, agricultură, politică industrială, ştiinţă şi cercetare, control vamal etc. Acest important drept administrativ constituie „acquis-ul comunitar” al cărui nivel de compatibilitate cu normele corespunzătoare din ţările candidate este impus de Comisia europeană în cadrul procesului de negociere pentru aderare.
2. O altă sursă de apropiere administrativă este contactul constant dintre oficialii statelor membre şi dintre aceştia şi cei ai Comunităţii Europene. Relaţiile interguvernamentale contribuie la construirea unei viziuni comune asupra modului de implementare a politicilor UE la nivel naţional şi la un schimb benefic de iniţiative pozitive pentru a obţine rezultatele vizate de aceste politici. Cooperarea inter-administrativă este un concept stipulat şi promovat de Tratatul de la Maastricht (art. 209 A). Cooperarea şi schimbul de informaţii creează presiuni formale pentru atingerea standardelor comune şi pentru a se asigura obţinerea rezultatelor vizate de Tratatele şi legislaţia secundară a Comisiei Europene. Relaţiile interguvernamentale contribuie la promovarea unui set de principii administrative comune de management, ceea ce va duce apoi la implementarea unui model comun pentru comportamentul funcţionarilor publici din Uniune. Acest efect este posibil mai ales datorită faptului că oficialii implicaţi sunt capabili să dezvolte o carieră profesională stabilă în cadrul serviciilor lor publice.
Pe de altă parte Uniunea poate sprijini eforturile desfăşurate de statele membre pentru ameliorarea capacităţii lor administrative în punerea în aplicare a dreptului Uniunii. Aceasta poate consta mai ales în facilitarea schimbului de informaţii, de funcţionari, precum şi în susţinerea programelor de formare (art. III-185 din Constituţie).
Consiliul european a recomandat statelor membre şi Comisiei să dezvolte cooperarea administrativă în vederea punerii în aplicare a legislaţiei comunitare în plan intern[7].
3. Curtea Europeană de Justiţie are cel mai important rol în formarea principiilor administrative comune în Uniunea Europeană. În timp ce legislaţia secundară are mai degrabă o influenta sectorială, hotărârile Curţii Europene de Justiţie duc la reflectarea şi dezvoltarea unor principii administrative cu caracter general, chiar daca sunt stabile pornind de la cazuri particulare. În fapt, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie este sursa principală pentru dreptul administrativ non-sectorial din Uniunea Europeană. Curtea defineşte principii administrative proprii sau aplică principii create şi definite de către Curţile Administrative Naţionale ale statelor membre. Prin stocarea acestora din urmă se definesc apoi principii administrative generale, aplicabile tuturor statelor membre şi locuitorilor acestora, în cadrul legislativ al Comunităţii Europene.
4. Jurgen Schwarze subliniază un fenomen de întrepătrundere a legislaţiei Comunităţii Europene în sistemele naţionale. Aceasta constă în faptul că ar fi foarte dificil de utilizat, în cadrul unui anumit stat, standarde şi practici de aplicare diferite pentru legislaţia naţională şi legislaţia Comunităţii europene[8]. În mod progresiv, instituţiile naţionale au aplicat aceleaşi standarde şi au utilizat aceleaşi practici pentru ambele. Acest lucru duce la ideea unui drept al administraţiei publice comun, dezvoltat în statele membre ale UE. Acest gen de „contaminare” a legislaţiei naţionale de către principiile de drept ale Comunităţii Europene contribuie de asemenea la stabilirea unui Spaţiu Administrativ European.
5. Drumul către europenizarea administraţiilor naţionale este reflectat şi de programele academice[9]. Există o dimensiune europeană cu privire la studiul administraţiei publice, regăsită la nivelul curriculei universitare. Astfel, se regăsesc în majoritatea curriculelor din ţările membre cursuri de integrare europeană şi de drept administrativ comparat. În toate aceste ţări Administraţia publică integrează discipline ca ştiinţe politice, drept, economie, sociologie. Predomină însă abordarea legală a administraţiei publice.
6. Johan P. Olsen consideră că se poate ajunge la convergenţă pe două căi: fie prin atractivitate, fie prin impunerea modelului superior. Atractivitatea presupune învăţarea şi imitarea voluntară a modelului superior, care este perceput ca funcţional, util şi legitim. Impunerea semnifică convergenţa bazată pe utilizarea autorităţii sau a puterii. Impunerea a jucat un rol major în convergenţa europeană până după cel de al doilea război mondial. Merită menţionat astfel rolul pe care l-au jucat în istorie modelul roman de administraţie sau cel napoleonian. În aceste modele cuceritorii şi-au impus propriile principii de administraţie ţărilor cucerite. Crearea Uniunii Europene actuale se bazează în mare măsura pe atractivitate. Ziller observă că statele membre UE urmăresc între ele politicile aplicate pentru a se inspira în domeniul administraţiei publice, fiind vorba în acest caz de o imitare a modelului viabil[10]. Practic administraţiile europene s-au studiat şi s-au copiat timp de secole unele pe altele în problemele administrative şi şi-au împărtăşit importante caracteristici[11]. La nivel european Ziller face o distincţie între imitare (aproximare) şi armonizare. Politica UE nu impune imitarea unui model (ca obligaţie de rezultat), căci Uniunea nu urmăreşte o ştergere a diferenţelor culturale şi a tradiţiilor, ci doar o „unitate în diversitate”. Politica UE impune armonizarea, remarcând în acelaşi timp că pentru aceasta nu este nevoie de un singur sistem administrativ şi instituţii identice în toata Uniunea. Acquis-ul UE nu creează instituţii la nivel naţional, ci doar impune un anumit mod de gândire despre un lucru. Modul de punere în practică a acestei concepţii este la latitudinea statelor care sunt libere sa-şi creeze ce instituţii doresc în acest sens. De aceea nu vom găsi niciodată în statele membre o identitate perfectă instituţională şi funcţională. În general aranjamentele UE sunt compatibile cu menţinerea unor structuri instituţional şi a unor practici naţionale.
În UE nu există suportul pentru a impune o soluţie unitară care să meargă spre o singură formă de administraţie. Actorii interni si diversitatea structurală internă persistă în ciuda intenselor interacţiuni între administraţii şi competiţiei între modelele naţionale.
Cu toate acestea se poate vorbi despre o tendinţă de apropiere instituţională şi decizională reflectată în câteva concepte:
Tradiţia autonomiei locale. Unul din factorii comuni importanţi ai evoluţiei instituţiilor administrative contemporane îl reprezintă relansarea autonomiei locale. Acest lucru este impulsionat şi de principiul subsidiarităţii, de tradiţie germană, dar preluat de legislaţia primară europeană mai întâi prin Actul Unic European din 1986, apoi prin Tratatul de la Maastricht. S-a stabilit astfel că „în domeniile care nu ţin de competenta sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât şi numai în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre şi pot deci, în funcţie de dimensiunile şi de efectele acţiunii avute în vedere, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Comunitatea nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Tratatului de la Maastricht” (art. 3B). Acest principiu este transpus încă dinainte de apariţia Uniunii, în mod tradiţional, şi la nivel naţional în raporturile dintre administraţia centrală şi cea locală. Astfel, în Germania Federală, federalismul este consacrat în 1947, în Italia regionalismul e introdus prin Constituţia din 1948, iar în Spania prin Constituţia din 1978. În Franţa reformele din 1982-1983 creează regiunile. Acelaşi lucru se întâmplă în Grecia, Portugalia, Olanda, Danemarca, Belgia. Într-un mod general, se poate spune că în cvasi-totalitatea statelor europene democraţia locală constituie un fel de corolar al democraţiei politice[12]. Preferinţele statelor membre UE pentru autonomia administrativă trebuie să fie în consens cu implementarea efectivă şi uniformă a acquis-ului comunitar[13].
Multiplicarea structurilor de decizie şi coordonare. Se observă în ţările Uniunii o creştere a complexităţii problemelor administrative în anumite domenii: economie, mediu, proces inovativ (informatică, biotehnică). De asemenea are loc o segmentare a structurilor administrative de decizie la nivel central, în funcţie de specializările tehnice sau de consideraţiile politice ale momentului, fenomen generat de necesitatea de a amenaja autorităţile de coordonare pe orizontală pentru a menţine coerenţa politicilor naţionale[14]. Însă, deşi deţinătorii puterii executive sunt peste tot liberi să-şi, stabilească structurile de conducere în cadrul democratic, funcţia ministerelor este peste tot aceeaşi: de a programa activităţile care le sunt încredinţate, de a pregăti proiectele de decizii pe care Guvernul trebuie să le prezinte Parlamentului, de a asigura legătura cu organele executive ale administraţiei locale.
Apariţia unor autorităţi administrative independente faţă de Guvern în diverse domenii. Astfel în domeniul drepturilor şi libertăţilor esenţiale ale cetăţenilor există autorităţi care îl protejează pe cetăţean în raport cu acţiunea administraţiei, în scopul asigurării, unei bune administraţii (Ombudsman, comisar parlamentar, Defensor del Pueblo, Mediator al Republicii etc.). De asemenea apar activităţi administrative noi care cer intervenţii mai suple şi mai puţin formalizate cum ar fi „quangos” (organizaţii neguvernamentale cvasiautonome) în Marea Britanie. Dehousse consideră însă că o creştere a agenţiilor europene autonome este combinată cu o nedorită putere discreţionară, prin diseminarea forţelor administrative şi pierderea coordonării şi a coerenţei actului administrativ[15]. Dar realitatea acestor autorităţi autonome sugerează că ideea unui singur segment care să controleze administraţia este mai puţin plauzibilă.
Autonomia de reglementare a acestor organisme administrative independente a făcut obiectul conferinţei Grupului European de Administraţie Publică (GEAP) desfăşurată între 8-10 septembrie 1989 la Chester în Anglia, sub conducerea domnului profesor Hugo Van Hassel de la Universitatea Catolică din Leuven - Belgia. La această conferinţă s-a încercat să se dea o definiţie a acestor organisme, născute dintr-o nevoie de descentralizare funcţională şi de îmbunătăţire a gestiunii pentru a se putea răspunde rapid nevoilor populaţiei şi, uneori, chiar pentru a fi salvate drepturile fundamentale în anumite sectoare[16]. S-a subliniat că acest proces trebuie să fie depolitizat, numai aşa putându-se asigura independenţa relativă a acestor organisme. S-au ridicat o serie de probleme care au rămas deschise şi care pot avea şi astăzi acelaşi ecou: în ce măsură aceste organisme pot fi considerate realmente independente?; dat fiind faptul că ele scapă controlului guvernamental, care ar putea fi influenţa lor asupra guvernului?; întrucât aceste organisme sunt învestite cu o putere de reglementare, cum s-ar putea garanta controlul politic sau recursul judiciar?; cum vor fi finanţate aceste organisme sau dacă se bucură ele de o independenţă financiară?; care va fi gradul de birocratizare a acestor organisme?; vor constitui ele o sursă de inovare sau, dimpotrivă, vor tinde, pe termen lung, la garantarea propriei lor supravieţuiri?
Astăzi se vorbeşte tot mai des despre nivelul de convergenţă al sistemelor administrative, în legătură mai ales cu integrarea unor noi state în Uniune. Se porneşte de la ideea că un anumit sistem administrativ poate fi evaluat prin stabilirea nivelului la care principiile administrative europene sunt aplicate, atât în legislaţie, cât şi în comportamentul zilnic al autorităţilor publice şi al funcţionarilor publici. În acest sens, aceste principii administrative generale servesc ca standarde de măsurare a încrederii în administraţia publică, a gradului de responsabilitate al funcţionarilor publici şi al autorităţilor publice, a efectului şi viabilităţii procedurilor utilizate în procesul de luare a deciziilor, de recurs la acestea etc.
Nivelul până la care diferite ţări împărtăşesc şi aplică aceste principii este relevant şi pentru stabilirea compatibilităţilor dintre sistemele administrative ale acestora. Cu alte cuvinte, acestea servesc ca precondiţii pentru o mai bună integrare pe de o parte, şi pe de altă parte, ca măsurători ale capacităţii structurilor instituţionale ale administraţiei publice dintr-o ţară de a implementa acquis-ul comunitar.
Concluzia care se impune este următoarea: gradul ridicat de influenţă al principiilor administrative europene asupra legislaţiilor naţionale şi prezenţa acestor principii în comportamentul real al actorilor publici (adică nivelul de implementare a acquis-ului comunitar neformalizat) sunt reprezentative şi sunt corelate cu capacitatea ţării respective de a adopta şi implementa „acquis-ul comunitar” formalizat, legal. Se observă astfel că este necesar să se acorde o atenţie mai mare acţiunilor serviciilor publice naţionale, deoarece acestea sunt instrumentele care asigură sau împiedică transferul acestor principii legale administrative în acţiunile publice şi în procesul decizional.
Pentru ca ţările candidate la aderare să atingă standardele cerute de Uniunea Europeană este absolut necesară reformarea dreptului administrativ material şi procedural şi a comportamentului serviciilor publice în vederea respectării principiilor administrative care se referă la încredere, predictibilitate, responsabilitate, transparenţă şi eficienţă. În plus, integrarea în Uniunea Europeană este un proces de evoluţie. Aceasta înseamnă că o ţară candidată trebuie să demonstreze un nivel de progres suficient pentru a exista o comparaţie satisfăcătoare cu nivelul mediu al statelor membre ale Uniunii Europene. Nivelul transformărilor în 1986 (când Portugalia şi Spania s-au alăturat Uniunii Europene) s-a schimbat în 2004 (când Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia, Cipru şi Malta au aderat la Uniunea Europeană) şi este diferit astazi când ţările fost candidate[Romania si Bulgaria] s-au alăturat in 2007 Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că nu e suficient pentru ţările candidate să atingă nivelul mediu actual al administraţiei publice existente acum în statele membre ale Uniunii Europene. Este necesar ca ele să atingă nivelul mediu viitor al statelor membre de la momentul aderării. Cu alte cuvinte, o ţară candidată trebuie să fie capabilă să depăşească diferenţa între nivelul actual al administraţiei publice şi nivelul mediu viitor al statelor membre când va fi efectiv membru al Uniunii Europene.
La baza oricărui început de drum stă un sistem de valori. Aşa după cum am văzut, Spaţiul administrativ european se află astăzi la răscrucea cristalizărilor drumului său. Se pune întrebarea de a descoperi care sunt valorile care ne permit să vorbim astăzi despre apartenenţa unui stat la Spaţiul european.
Profesorul Andrei Marga consideră că pentru a vorbi de o apartenenţă la Spaţiul european trebuie să distingem: apartenenţa geografică la Europa: plasarea între Atlantic şi Urali, care sunt limitele geografice consacrate ale continentului; apartenenţa istorică la Europa: participarea la mişcările care au dat formele instituţionale şi culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiţia iudeo-creştina, revoluţiile moderne în cunoaştere, economie şi drept, la apărarea fundamentelor societăţii libere; apartenenţa instituţională la Europa: întruchiparea organizărilor şi legislaţiei caracteristice societăţii deschise; apartenenţa culturală: cultivarea unei atitudini în cunoaştere şi în viaţa practică caracterizată de încredere în analiza factuală, failibilism şi cultivarea spiritului critic. Acelaşi autor consideră că, dacă distincţiile sunt făcute onest, atunci va trebui să admitem că, în perspectiva procesului de unificare europeană început după război, apartenenţa geografică şi apartenenţa istorică nu decid apartenenţa europeană care este acum în discuţie (vezi de exemplu cazul Turciei care în perspectivă poate deveni un membru al Uniunii Europene). Geografia şi istoria sunt condiţii indispensabile, dar, unificarea europeană, fiind un proces în primă linie instituţional şi cultural, apartenenţa europeană se judecă considerând instituţiile şi cultura. Situarea în geografia şi istoria europeană nu generează automat o europenitate culturală, după cum o europenitate culturală poate fi găsita şi în ţări care nu aparţin geografic şi istoric în sens strict, Europei[17].
Cultura europeană conţine o cultură a administrării eficiente sprijinită pe o cultură a dreptului caracterizată de personalism, legalism şi formalism. Walter Hallstein consideră că CEE este în trei privinţe un fenomen de drept: „ea este creaţie a dreptului, ea este izvor de drept şi ea este ordine de drept”[18].
În cadrul culturii europene individul este subiect, referinţă şi scop al reglementărilor juridice. Civilizaţia europeană reprezintă în fond concretizările materiale ale culturii europene.
H. R. Patapievici consideră că articularea ideii de Europa s-a constituit ca teritoriu continental dinspre latura timpului şi nu dinspre latura geografiei - cum s-a întâmplat într-un mod cu totul natural în cazul Africii ori al celor două Americi. „Europa este starea de spirit care s-a constituit prin mobilizarea tehnicilor de proiectare temporală. Recunoşti veritabilul spirit european după capacitatea întreprinderii umane de a se potrivi timpului, după talentul de a crea în timp şi de a supune timpul, prin virtutea de a întreţine ceea ce a fost construit, prin talentul de a face ca lucrurile să dureze în timp. Europa începe acolo unde tehnica de a mobiliza timpul este folosită pentru a stăpâni spaţiul[19]….”
Claude Delmas vorbeşte despre o „conştiinţă europeană” care devine operaţională o dată ce interesul despre realităţile europene intră în preocupările cotidiene ale maselor depăşind astfel planul filosofic şi al opţiunilor politice[20].
[1] Johan P. Olsen - Towards a European Administrative Space?, Online ARENA Working Papers, WP 02/26; Centre for European Studies; University of Oslo; www.arena.uio.no/
[2] a se vedea în acest sens Ioan Alexandru - Administraţia Publică. Teorii. Realităţi. Perspective, ed. a II-a, Lumina Lex, 2001, p. 605
[3] Christoph Reichard - prezentare la Conferinţa anuală a grupului european de administraţie publică, Potsdam, 2002, www.uni-potsdam.de/egpa2002/registration/Form%20Al.pdf
[4] Nizzo, C. 2001, National public administrations and European integration. Paris: OECD/Sigma. http://wwwl .OECD.org/puma/sigmaweb
[5] Schwarze, J. 1996, The Europeanization of national administrative law. În J. Schwarze (ed.): Administrative Law under European Influence. On the Convergence of the Administrative Laws of the EU member States: 789-840. London/Baden-Baden: Sweet & Maxwell/Nomos.
[6] Johan P. Olsen – op. cit.
[7] a se vedea Rezoluţia din 16 iunie 1994 - O.J.C. 179, 01/07/1994, p. 1-3
[8] J. Schwarze - op. Cit (Administrative Law under European Influence...)
[9] Bernadette Connaughton (Deparment of Government and Society, University of Limerik, Ireland) şi Tiina Randma (Departament of Public Administration, University of Tartu, Estonia) - op. Cit. (Teaching and Principles of Public
Adiministration: is it possible to achieve a common European perspective?), www.unpan.org/europe-nalyticalreport-untc.asp
[10] Ziller, J. 1998, EU integration and Civil Service reform. In Sigma Papers No. 23 1998 a: 136-154. Paris: OECD (CCNM/SIGMA/PUMA(98)39).
[11] Johan P. Olsen - op. Cit.
[12] I. Alexandru - op. Cit. (Administraţia publică...), p. 610
[13] Johan P. Olsen - op. Cit.
[14] I. Alexandru - op. Cit. (Administraţia publică…), p. 611
[15] Dehousse, R. 2002, Misfits: EU law and the transformation of European governance. In C. Joerges and R. Dehousse (eds.): Good Governance in Europe’s Integrated Market: 207-229. Oxford: Oxford University Press.
[16] a se vedea în acest sens revista Dreptul nr. 1-2/1990, anul I, seria a III-a, rubrica Însemnări - Cronici, articolul: Conferinţa pe tema autonomiei de reglementare a organismelor administrative, p. 143
[17] Andrei Marga - Filosofia unificării europene, Editura fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 2001, p. 26
[18] Walter Hallstein - Gemeinschaftsrecht und nationales Recht in der europäischen Wirtschaftsgemeinschaft, 1966, p. 542, citat de Andrei Marga - op. Cit., p. 174
[19] H.-R. Patapievici - Omul recent, ed. a III-a, Ed. Humanitas, 2004, p. 62-64
[20] Claude Delmas - Histoire de la civilisation européenne, Presses universitaires de France, 1969, Paris, p. 6