1 Subiectele obligaţiilor comerciale

În privinţa subiectelor, obligaţiile comerciale se deosebesc de cele civile sub două aspecte principale: lipsa consideraţiei ce se acordă persoanei şi faptul că su­biecte ale obligaţiilor comerciale sunt atât indivizii, cât şi societăţile comerciale.

1. a) în cazul multor obligaţii civile, consideraţia ce se acordă persoanei joacă un rol important, pe când în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale, această luare în considerare este de cele mai multe ori absentă (exceptându-se unele contracte cum sunt, de exemplu: contractul de societate, contractul de mandat etc.). Acest lucru se explică prin aceea că dreptul comercial este dreptul negustorilor, industriaşilor şi bancherilor, care sunt prezumaţi ca fiind capabili şi experimentaţi în afaceri. Aşa încât, problemele privind capacitatea, vicierea consimţământului, libera exprimare a voinţei rămân pe un plan secundar (sau voit neluate în considerare). Aşa, de exem­plu, nu se pune problema dacă cel care a andosat un titlu se putea sau nu obliga va­labil, pentru a face să depindă de acest considerent soarta raportului juridic. Tot ast­fel, faptul că un incapabil a subscris şi el acţiuni nu va afecta actul de constituire a societăţii pe acţiuni.
2. b) Subiecte ale obligaţiilor comerciale sunt atât persoanele fizice, cât şi socie­tăţile comerciale (care sunt rodul voinţei umane, dar care, prin durata virtuală a exis­tenţei lor şi prin putere sunt superioare). Astfel, acordurile dintre societăţi pot genera efecte neprevăzute care se răsfrâng asupra tuturor acţionarilor, fără ca aceştia să aibă mijloace adecvate de a le neutraliza. De aceea, spre deosebire de dreptul civil care priveşte societatea ca pe un contract, dreptul comercial vede în societate un organism în acţiunea lui de agent economic în cadrul economiei de piaţă.

2 Autonomia voinţei, libertatea contractuală şi buna-credinţă

Proclamând autonomia voinţei, dreptul civil recunoaşte, pe această bază, li­bertatea contractuală. De aceea, el se preocupă să dezvăluie voinţa reală (intimă) a celui care s-a obligat.

Dreptul comercial, dimpotrivă, ţinând seama în special de necesitatea stabi­lităţii raporturilor obligaţionale asumate de comercianţi, se preocupă mai degrabă de „voinţa declarată" a părţilor decât de „voinţa lor internă". Deseori, comercianţii încheie tranzacţii fără a se cunoaşte între ei, şi, de asemenea, ei uzează şi chiar abu­zează de imprimate-tip. Deci, în aceste condiţii, nu îşi găseşte decât cu greu loc „voinţa internă".

Particularităţile „voinţei declarate" a societăţilor comerciale se reflectă şi pe planul principiului libertăţii contractuale, în prezent, postulatele liberalismului con­tractual, rezultat al acordurilor liber consimţite între oameni, sunt puse sub semnul îndoielii şi chiar se afirmă decesul liberalismului contractual.

De asemenea, elementele bunei-credinţe care joacă un rol atât de mare în asumarea obligaţiilor civile, în dreptul comercial se estompează, în general, legea comercială ia în considerare regularitatea obiectivă, făcându-se referire la buna-credinţă numai pentru a sancţiona concurenţa neloială.

3 Formalismul

Formalismul în cadrul obligaţiilor comerciale răspunde cerinţelor obiective ale practicii comerciale. Formele juridice, departe de a fi un obstacol la încheierea actelor juridice, constituie, dimpotrivă, un mijloc de facilitare a acestora, prin aceea că: se evită discuţiile ulterioare privind formarea contractului şi interpretarea lui; per­mite recunoaşterea naturii actului după titlul care i s-a dat etc. De aceea, nu se va putea încheia, de exemplu, un contract de societate decât prin înscris autentic sau un contract de depozit bancar fără a fi îndeplinite anumite forme speciale.

4  Caracterul sinalagmatic

Pentru că timpul comerciantului costă bani, în dreptul comercial nu există acte gratuite, ca în dreptul civil. Chiar şi acele obligaţii care în dreptul civil se pre­supun a fi gratuite (mandat, depozit), în dreptul comercial sunt asumate în consi­deraţia unei remuneraţii corespunzătoare.

De aceea, regula în materie comercială este aceea că în toate cazurile, obli­gaţiile în această materie au un caracter sinalagmatic.

5  Prioritatea aparenţei

Una din caracteristicile specifice obligaţiilor comerciale (în raport cu cele civile) este sacrificarea realităţii în favoarea aparenţei.

Atunci când dreptul civil este constrâns la un asemenea sacrificiu, el se stră­duieşte să justifice acest lucru prin „eroarea comună". Astfel, s-a decis că bunul vân­dut nu mai poate fi revendicat de adevăratul proprietar de la cumpărătorul care 1-a dobândit de la proprietarul aparent, dacă acest cumpărător a fost în imposibilitatea obiectivă de a certifica valabilitatea actului de proprietate.

Dreptul comercial nu ţine neapărat să cunoască realitatea drepturilor, el având încredere în aparenţă, dar, în acelaşi timp, multiplică formalităţile pentru a preveni surprizele. Aşa, de exemplu: pentru a se evita discuţiile în legătură cu înche­ierea contractelor de societate este pretinsă în toate cazurile forma autentică; pen­tru a se preveni litigiile în legătură cu atacarea hotărârilor adunărilor generale, există obligaţia publicării acestora în Monitorul Oficial.

Procedându-se în acest mod, circulaţia bunurilor şi a drepturilor este mult uşurată, pentru că se poate discuta cu titularul aparent şi se poate asigura prin pu­blicitate sau prin posesia titlului un drept incontestabil.

Legea comercială oferă mai multe exemple cu privire la preferinţa dreptului comercial pentru aparenţă. Aşa, de exemplu, neîndeplinirea de către fondatorii so­cietăţii pe acţiuni a formalităţilor de autorizare şi înmatriculare nu poate impieta asu­pra drepturilor terţelor persoane (ca atare, în cazul neregulatei constituiri a societăţii, fondatorii răspund direct, nelimitat şi solidar pentru obligaţiile asumate în numele societăţii).

6  Solidaritatea codebitorilor

Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active sau pasive ale unei obligaţii, scopul său fiind împiedicarea diviziunii unei obligaţii.

Sediul general al instituţiei solidarităţii este în dreptul civil, care consacră re­gula că divizibilitatea creanţei este regula, iar solidaritatea, excepţia şi că ea nu se prezumă, aplicarea solidarităţii necesitând o stipulare expresă a părţilor.

Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorilor, precum şi securitatea tranzacţiilor, legiuitorul comercial a inversat această regulă, adică solidaritatea este regula şi divizibilitatea creanţei excepţia, instituind prezumţia de solidaritate a debi­torilor. Astfel, în art. 42 C. corn. se prevede că „în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară".

Deci, după cum se vede, soluţia consacrată de Codul comercial este diame­tral opusă cele prevăzute de art. 1041 C. civ. întrucât solidaritatea este de natura obligaţiilor comerciale, ea nu trebuie sti­pulată expres în convenţia părţilor.

Prezumţia de solidaritate a codebitorilor este o prezumţie relativă, acest lucru rezultând din art. 42 C. com. care prevede că codebitorii sunt ţinuţi solidar „afară de stipulaţie contrară". Aşa încât, părţile pot înlătura prin convenţia lor solidaritatea, stipulând că obligaţia asumată este divizibilă. Răsturnarea prezumţiei de solidaritate se poate face cu orice mijloc de probă prevăzut de art. 46 C. com.

De asemenea, dreptul comercial nu se ocupă decât de solidaritatea pasivă, adică reglementează obligaţiile solidare din punct de vedere al debitorilor.

Solidaritatea pasivă are drept scop să permită creditorului să ceară execu­tarea integrală a creanţelor oricărui debitor, adăugându-se şi gajul general asupra patrimoniului tuturor debitorilor. El este astfel pus la adăpost de riscul unei eventuale insolvabilităţi a unuia dintre debitori, putând alege debitorul împotriva căruia să-şi îndrepte executarea.

Debitorul solidar pierde facultatea de a opune creditorului beneficiul discuţiei (constând în îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi pe debitorul principal) şi beneficiul de diviziune (în virtutea căruia debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă din împărţirea cuantumului creanţei la numărul debitorilor).

Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală care nu per­mite însă înlăturarea sa pe calea voinţei părţilor, din pricina caracterului său public. Este vorba de: solidaritatea asociaţilor din societăţile în nume colectiv şi a comandi-taţilor din societăţile în comandită (art. 2 lit. a, c din Legea nr. 31/1990); solidaritatea administratorilor societăţilor comerciale (art. 41-43 din L nr. 31/1990) etc.

Art. 43 alin. 3 C. com. prevede că prezumţia de solidaritate nu se aplică pen­tru necomercianţi, pentru operaţiuni care, în ceea ce-i priveşte, nu sunt fapte de comerţ.

7 Dobânzile

Problema dobânzilor este strict legată de materia daunelor pt neexecutarea oblig contractuale.

Când este vorba de obligaţii de a face sau de a da un anumit bun (în afară de o sumă de bani) regula dominantă este că creditorul are dreptul să reclame debi­torului, atât pierderea suferită (damnam emergens), cât şi câştigul nerealizat (lu­cram cesans), cu condiţia să se facă dovada întinderii lor.

Când însă obligaţia constă (are drept obiect) într-o sumă de bani, legiuitorul a creat un regim special: existenţa daunelor este prezumată, creditorul nefiind obligat să facă dovada lor; cuantumul daunelor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot cuprinde decât dobânda legală; dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provo­cate creditorilor prin neexecutare şi în consecinţă sunt daune compensatorii şi nu moratorii (căci ele corespund folosirii de către debitor a capitalului altuia).

Potrivit art. 43 C. com. „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile". Deci, în privinţa obligaţiilor comer­ciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din mo­mentul când obligaţia devine exigibilă, în consecinţă, dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei.

Pentru ca dobânzile să curgă de drept, trebuie întrunite anumite condiţii şi anume: obligaţia debitorului să constea in plata unei sume de bani; obligaţia să fie lichidă; obligaţia să fie exigibilă (dacă în contract nu s-a prevăzut un termen de plată, dobânzile curg de la data punerii în întârziere printr-o cerere formală de plată, fie prin chemare în judecată a datornicului).

O altă specificitate a dobânzii în materie comercială o constituie „anatocis-mul" (adică dobândă la dobândă), care este admis.

în materie civilă, capitalizarea dobânzilor sau anatocismul este permis numai în anumite condiţii: să fie stipulat şi să privească numai dobânzi la dobânzi, datorate pe cel puţin un an împlinit. Clauza prin care se va stipula dobânda la dobânda datorată, pentru un an sau mai puţin, ori mai mult de un an, sau Ia alte venituri viitoare se va declara nulă (art. 1089 C. civ.).

8  Interdicţia acordării termenului de graţie

Art. 44 din Codul comercial prevede că „în obligaţiile comerciale, judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art.1021 din Codul civil".

Potrivit art. 1021 C. civ., dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia, con­tractul nu este desfiinţat de drept, ci partea prejudiciată are alegerea să silească pe cealaltă parte să execute convenţia sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie cerută înaintea justiţiei care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

În materie comercială, debitorului îi este interzis să se prevaleze de facultatea pe care o are în materie civilă (art. 44 C. com.). Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile comerciale să se execute întocmai şi la ter­menul stipulat (aceasta, întrucât obligaţiile comerciale sunt, în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând inerent pe aceea a celorlalte şi, adeseori, insolvabili­tate, cu consecinţa lichidării judiciare).

Pentru a opera interdicţia de acordare a termenului de graţie trebuie îndepli­nite încă nişte condiţii şi anume: obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract si-nalagmatic; contractul trebuie să prevadă un termen de executare; obligaţia debi­torului trebuie să aibă un caracter comercial.

9  Interzicerea retractului litigios

În scopul eliminării intenţiei de speculă şi risc, în materia cesiunii de creanţe, în Codul civil s-a prevăzut că atunci când se cedează drepturi litigioase, debitorul cedat va putea să se libereze valabil plătind nu valoarea creanţei, ci suma reală plus spezele şi dobânda de la data plăţii cesiunii (art. 1402-1404 C. civ.).

În felul acesta, dobânditorii de creanţe litigioase sunt baraţi, sub aspectul unor eventuale intenţii speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori aflaţi în jenă financiară sau înspăimântaţi de perspectiva pierderii procesului.

Având drept consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare sau chiar excludere a unui câştig rezultat din diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea şi nici nu a fost acceptat de legiuitorul comer­cial.

În cazul obligaţiilor comerciale, retractul litigios este interzis prin dispoziţiile art. 45 din Codul comercial, dar această interdicţie este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul într-o faptă de comerţ (în sensul larg de materie comercială cons­tând în acte de comerţ obiective şi subiective).