Noţiunea de serviciu public este interpretată în mod diferit atît în doctrină, cît şi în legislaţie.
Art. 1 din Legea serviciului public a Republicii Moldova din 1995 (actualmente abrogată), serviciul public era definit ca o totalitate a autorităţilor publice şi activitatea persoanelor care ocupă posturi în aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii de drept şi asigurării securităţii naţionale, ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public definesc serviciul public ca activitate de interes public, organizată şi desfăşurată de către o autoritate publică. Tot aici este stipulat că „autoritatea publică este orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr‑un alt act normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public“[1].
La prima vedere, definiţiile de serviciu public din cadrul celor două legi nominalizate sînt puse faţă în faţă, însă, în viziunea noastră, nu este chiar aşa. Ambele definiţii au dreptul la existenţă[2]. Diferenţa dintre ele constă în faptul că prima definiţie reflectă rezultatele analizei „serviciului public“ din două direcţii (puncte de vedere): cea materială şi cea formal‑organizatorică. Cea de‑a doua reflectă doar direcţia materială, iar direcţia formal‑organizatorică se reflectă în definiţia de „autoritate publică“.
De altfel, însuşi dreptul administrativ se defineşte prin două noţiuni fundamentale: noţiunea organică, reprezentată prin persoana juridică de drept public, şi cea materială, reprezentată de serviciul public.
Serviciile publice au fiecare cîte o specialitate, conform nevoii sau interesului respectiv, ele neputînd îndeplini, în acelaşi timp, şi alte activităţi în afara celor determinate de lege. Concomitent cu înmulţirea şi diversificarea nevoilor colectivităţii naţionale sau locale, factorii ce au determinat intervenţia satului (comunei), oraşului (municipiului) sau a statului pentru satisfacerea acestora, serviciul public s‑a impus treptat prin omniprezenţa sa, devenind elementul central al administraţiei publice.
Concluzionăm că conceptul de serviciu public trebuie perceput mai întîi ca pe un mod de satisfacere a nevoilor umane, fiecărei astfel de nevoi, aşa cum deja am arătat, corespunzîndu‑i o activitate distinctă organizată de autorităţile publice statale sau locale.
Considerăm că, în sens larg (atît material, cît şi formal‑organizatoric), serviciul public poate fi definit ca activitate desfăşurată de o autoritate administrativă sau agent public (de stat şi/sau particular), în baza şi în modul stabilit printr‑un act juridic, în vederea satisfacerii unui interes general, indiferent dacă această activitate desfăşurată se soldează sau nu cu un deficit.
Definiţia formulată indică două direcţii de analiză a serviciului public, generate de cele două componente: cea materială şi cea formal‑organizatorică.
1.2. Principiile de bază ale serviciului public. Înfiinţarea unui serviciu public presupune însă, în afara condiţiilor de fond şi de formă, şi respectarea unor principii de bază ale organizării şi funcţionării sale, care sînt unanim admise în dreptul public, aşa cum ar fi:
- a) principiul continuităţii, care semnifică permanenţa serviciului public, nefiind acceptate întreruperile;
- b) principiul adaptabilităţii, care rezidă în necesitatea adaptării serviciului public la schimbările şi exigenţele interesului general;
- c) principiul neutralităţii, ce semnifică faptul că serviciul public trebuie să funcţioneze avînd ca unic scop satisfacerea interesului general şi nu a altor interese, astfel că girantul unui serviciu public nu‑l poate şi nu trebuie să îl folosească ca pe un instrument de creare a unor avantaje anumitor interese sau în detrimentul altora;
- d) principiul egalităţii semnifică faptul că toate persoanele interesate pot solicita şi beneficia de satisfacerea unor anumite necesităţi, în mod egal, fără diferenţieri sau discriminări.
1.2.4. Trăsăturile serviciului public. Pornind de la prerogativele de putere publică a activităţii desfăşurate de funcţionarii publici, definirea serviciului public şi principiile lui de organizare şi funcţionare, aspectul material al activităţii de satisfacere a unor interese generale, putem formula următoarele trăsături ale serviciului public: a) permanenţă (continuitate); b) egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa autorităţilor (de stat şi/sau private) care prestează servicii publice; c) regimul juridic de drept administrativ, în centrul căruia se află, de regulă, o autoritate a administraţiei publice; d) prestarea de servicii, indiferent dacă activitatea desfăşurată se soldează sau nu cu un deficit.
[1] Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, art. 2.
[2] În vizunea noastră, definiţia serviciului public, stipulată în Legea serviciului public din 1995, era mai reuşită.