Doctrina psihanalitică, având ca principal exponent pe austriacul Sigmund Freud (1856-1939), a dominat orientarea psihologică în criminologie în perioada interbelică. Prin studiile efectuate, el a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a acesteia. Pe bună dreptate se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminală la criminologia psihologică2.
Unele din aspectele gândirii psihanalitice sunt de real interes pentru înţelegerea mecanismelor umane care îl conduc pe individ spre comiterea infracţiunilor, pe când altele sunt de mică relevanţă ori acceptate cu serioase rezerve3.
Teoria lui Freud a fost elaborată în două etape. Într-o primă etapă, una din cele mai cunoscute idei ale acestei teorii a fost cea referitoare la inconştient, "partea invizibilă a aisbergului, care formează cel mai larg şi, într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţii noastre"4. Acesta este distinct de preconştient care, deşi în mod normal este similar inconştientului, poate fi stimulat prin procesele gândirii şi deveni conştient. Inconştientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului şi memoria sa refulată (reprimată, alungată) din sfera conştientului în inconştient, în mare parte provenind din experienţele traumatizante din timpul copilăriei timpurii. Aceasta înseamnă că atât gândurile omului, cât şi emoţiile şi acţiunile sale sunt guvernate de forţe ascunse în procesele memoriei sale şi care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică specială numită psihanaliză. În viziunea lui Freud, pulsiunile inconştiente reprezintă factorul determinant al vieţii psihice. Inconştientul, preconştientul şi conştientul sunt concepute de Freud ca nişte entităţi autonome între care impulsurile circulă pe verticală, ascendent şi descendent.
Ulterior, Freud şi-a îmbunătăţit teoria, propunând o nouă structurare a psihicului uman. Cea de-a doua clasificare freudiană se referă la personalitate şi cuprinde Eul, Supereul şi Sinele.
Eul (Ego) reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii, în alcătuirea căreia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importante interese şi valori.
Supereul (Super-Ego) este conştiinţa morală şi constituie expresia existenţei individului în mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. Supereul este achiziţia recentă şi relativ fragilă a individului, dezvoltată în conformitate cu normele şi nivelul socio-cultural al comunităţii din care face parte.
Născut din inconştient, ca şi Eul, Supereul constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai evident cu cât omul este mai matur, mai sănătos şi mai elevat sub aspect social.
Sinele (Id), una din cele trei entităţi ale personalităţii, constituie un complex de instincte şi tendinţe refulate, care are caracter apersonal şi nu este trăit în mod conştient. El constituie polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive (expresie a instinctelor vieţii şi morţii), care pune organismul în tensiune. Sinele este considerat ca o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, rezervorul energiei psihice, exponent al lumii interioare şi a lumii subiective. Totuşi şi condiţiile socio-morale ajung să se integreze sinelui. După cum spune Freud, Sinele este o "realitate psihică adecvată" care nu are însă conştiinţa realităţii obiective.
Din această sumară trecere în revistă a rolului jucat de cele trei entităţi ale personalităţii rezultă că Eul este expus atacurilor din partea celor două puteri, ostile şi incompatibile: pulsiunile instinctive ale Sinelui şi cenzura exercitată de Supereu. În mod natural, Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive şi conştiinţa morală a individului, dând o formă acceptabilă dorinţelor Sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru Supereu, într-un proces numit sublimare. În cele mai multe cazuri sublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere a celor două forţe oponente, ceea ce conduce la o anumită stabilitate psihică a individului. Echilibrul se poate obţine, temporar, şi prin deturnarea de la scopul iniţial a impulsurilor transmise de Sine, în vederea eliberării energiilor latente (ex.: prin sport), în cadrul unui proces de compensare.
Când sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar, Supereul utilizează represiunea, determinând refularea în inconştient a instinctelor nedorite, unde vor rămâne până când vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat, înlăturând barierele impuse de Eu şi Supereu. Aceste răbufniri ale Sinelui pot lua forme dintre cele mai diferite, de la cele benigne (ex.: ticurile verbale, de gestică ori comportamentale) până la manifestările periculoase, violente.
În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi noninfractor s-ar situa la nivelul Supereului. Pulsiunile organice antisociale , tendinţele infracţionale, ar fi prezente la toţi indivizii, dar rămân ascunse în procesele profunde ("abisale") ale personalităţii acestora, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării şi trecerii la faza adultă de către Eu, care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor succesive acumulate precum şi prin structurarea Supereului.
Freud insistă asupra faptului că entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul, în funcţie de tipul de structurare al acestuia, care ar putea fi interpretat astfel:
- insuficienta structurare a Supereului permite acceptarea nediferenţiată a instinctelor şi tendinţelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din necunoaştere, nepricepere, indiferenţă ori lipsă de maturitate socială. Acesta este motivul pentru care, de altfel, infractorii minori se bucură de un tratament penal atenuat;
- structurarea negativă a Supereului sugerează existenţa unei personalităţi profund antisociale care, în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de societate. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferenţa afectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţa umană.
- structurarea aberantă a Supereului sugerează constituirea unei conştiinţe morale extremiste. Acest tip de Supereu are drept caracteristică faptul că indivizii asimilează, iniţial, norme sociale pozitive, din categoria celor dominante în societate. Ulterior, ajung să considere drept absolute adevărurile relative configurate de normele respective şi să nege valoarea oricăror alte adevăruri posibile. Din această categorie fac parte atât fanaticii de toate nuanţele. Supereul fanatic se formează în contextul unor situaţii de frustrare cu bază diversă (rasială, etnică, politică sau religioasă). Reprezentanţii fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului Eu care se contopeşte într-un Eu colectiv, adesea nebulos şi absurd, care utilizează deviza "distruge pentru a salva".
Supereul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se, sau nu, ordinului de a controla şi stăpâni pulsiunile Sinelui1. Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina trecerea la actul infracţional.
În clasificarea pe care psihanaliza o face infractorilor un loc important îl ocupă criminalul care a săvârşit infracţiunea datorită complexului de vinovăţie. Complexul de vinovăţie ar favoriza comiterea crimei în momentul în care acest sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât devine insuportabil, astfel încât pedeapsa este aşteptată ca o eliberare. În acest mod este explicat faptul că unii infractori îşi "semnează" crima, pentru a fi cât mai repede descoperiţi[1].
[1] D.Abrahamsen, Crime and the Human Mind, New York, 1944, citat de R.M.Stănoiu, op.cit., p.62.