În ultima vreme societatea umană a asistat la schimbări fundamentale, la toate nivelurile sale. Doar în ultima sută de ani, populaţia lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de 20 de ori, consumul de combustibili fosili de 30 de ori, iar producţia industrială de 50 de ori. Aceste schimbări au adus însă cu ele şi efecte nedorite. Schimbările au fost atât de rapide şi de intense, încât agenţii economici, autorităţile publice, cât şi populaţia, s-au confruntat cu greutăţi de adaptare dar şi cu prăbuşirea unor sisteme de valori care s-au dovedit incompatibile cu noile realităţi ale societăţii. Astăzi suntem martorii unei lumi în care transferurile comerciale şi cele de capitaluri dintre ţări au crescut atât de dramatic, încât sintagma globalizarea economiei mondiale a devenit realitate.
Fenomenul globalizării răstoarnă vechile principii de natură economică, politică şi socială ce au guvernat lumea decenii întregi. Crizele economice din ultima parte a secolului al XX-lea au tras un semnal de alarmă, dovedind faptul că sistemele de dezvoltare trebuie redimensionate, reorientate şi aliniate noilor tendinţe ale fenomenului.
Tendinţa de globalizare a tuturor elementelor economico-sociale determină o abordare identică a crizelor cu care se confruntă societatea actuală. Fenomene negative, cum sunt poluarea mediului ambiant sau epuizarea resurselor au determinat schimbarea concepţiilor în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea economică.
Analiza rezultatelor activităţilor umane şi a energiilor ce se consumă pentru obţinerea lor permit măsurarea producţiei din diferite sectoare, făcându-se o comparaţie între acestea şi aspiraţiile de viaţa normală ale oamenilor. Atunci când parametrii de apreciere a vieţii se abat de la limitele lor normale, înseamnă că se instalează criza umană, adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.
Simon Kugnets (1965-1966) a avansat ipoteza conform căreia în cursul dezvoltării economice diferenţele cresc la început pentru ca apoi să scadă. Această relaţie invers proporţională între inegalitatea venitului şi nivelurile venitului pe cap de locuitor, care este dovedită de date statistice, a început a fi cunoscută sub numele de „curba Kugnets” (curba EK)[1].
Ideea potrivit căreia lucrurile trebuie să se înrăutăţească ca mai apoi să devină mai bune, se pare că are o aplicabilitate mult mai generală. Observaţiile arată că degradarea mediului creşte la început pentru ca apoi să scadă spre finalul ciclului dezvoltării economice. De exemplu, oraşele din zonele industrializate anterior precum în Japonia, SUA sau Europa de Vest sunt mai curate acum decât erau acum 20-30 de ani, în timp ce ţările industrializate recent sunt mai poluate acum. Exemplul cel mai bun este reprezentat de oraşele Chinei, care sunt mult mai poluate dar şi poluează mai mult în prezent decât acum 20-30 de ani. Dar nu numai China reprezintă o sursă de poluare, ci mai toate ţările Asiei devin poluatori importanţi, fiind ţări aflate în plin proces de afirmare economică. Ridicarea nivelului de trai al populaţiei din această zonă a lumii se face cu preţul ruinării unei părţi importante a planetei.
Este relevantă declaraţia lui Thilo Bode, şeful organizaţiei Greenpeace International, care susţinea că „soarta ecologică a omenirii se decide în Asia”. Totuşi, răspunderea primară pentru o reclădire a lumii, compatibilă cu ecologia, revine acelora care au creat acest paradis al mărfurilor[2].
Părăsirea modelului de dezvoltare economică existent, cu toate renunţările indispensabile pe care le presupune, nu ar trebui să fie în nici un caz „un marş trist către mizerie”, ci ar putea să conducă la „forme noi de prosperitate”, argumentează Ernst Ulrich Von Weizsachen, preşedintele Institutului de Cercetări Economice din Wuppertal[3].
Structura economică este dinamică, ea se modifică odată cu nivelul creşterii economice. Schimbările în structura economică, într-o singură economie, de-a lungul timpului sunt reflectate în variaţiile de structură în diferite etape de dezvoltare. Cu cât creşterea economică este mai rapidă, cu atât schimbările structurale care duc la transformarea industriei dintr-un sector minor într-unul dominant sunt şi ele mai rapide (de la industria uşoară la cea grea, apoi la cea sofisticată - electrică şi electronică).
Depinzând de etapa de dezvoltare, politicile de liberalizare pot duce spre o reducere sau spre o mărire a emisiilor industriale într-o perioadă scurtă sau medie de timp. Însă, într-o perioadă lungă, politicile care adoptă competitivitatea şi eficienţa economică duc şi la dezvoltarea economică dar şi la reducerea poluării, prin reducerea deşeurilor industriale, prin reciclarea produselor secundare sau prin creşterea eficienţei folosirii materialelor. Cu toate acestea, poluarea industrială creşte odată cu industrializarea şi abia pe urmă tinde să scadă; politicile naţionale pot totuşi modifica relaţia dintre dezvoltarea economică şi poluarea industrială, încurajând sau nu progresul tehnologic şi transformarea structurală a economiei.
În etapele de început ale dezvoltării economice, când sărăcia era dominantă iar conştiinţa societăţii asupra problemelor de mediu era mică, nu erau alocate fonduri sau prea puţini bani pentru protecţia mediului; cheltuielile publice şi cele private fiind aproape inexistente. Cu toate acestea, degradarea mediului se afla la niveluri joase, atât din cauza nivelului mic de deşeuri non-biodegradabile cât şi a capacităţii de asimilare mari a mediului.
Cu timpul, pe măsură ce are loc procesul de dezvoltare, epuizarea resurselor se accelerează şi poluarea începe să crească odată ce puterea asimilativă a mediului scade, devenind suprasolicitat de poluanţi. În contrast, cheltuielile pentru protejarea mediului cresc, dar încet, deoarece nu există conştientizarea oamenilor asupra problemei poluării, în ciuda creşterii veniturilor şi creşterii mişcărilor antipoluare.
Atunci când o ţara ajunge la statutul de economie non-industrializată calitatea mediului ambiant se află la cel mai scăzut punct, atât din cauza efectelor cumulate ale rapidei creşteri economice cât şi a diferenţei dintre înmagazinarea poluanţilor şi apariţiei efectelor lor, în vreme ce cheltuielile cu protecţia mediului sunt încă mici iar impactul lor nu este vizibil. Când un nivel mai înalt al venitului şi al bogăţiei este consolidat economic, cererea de măsuri antipoluare creşte, creând un dezechilibru perceptibil faţă de scăderea acestor măsuri. Ca rezultat, presiunile economice, sociale şi politice doresc să instituie şi să oblige respectarea unor reglementări antipoluare şi să crească alocaţiile bugetare pentru protecţia şi curăţarea mediului. Acestea nu duc doar la reducerea emisiilor poluante, dar şi la o schimbare structurală împotriva marilor poluatori precum industria oţelului, a cimentului, chimică, dar în favoarea industriilor mai sofisticate, mai puţin poluante[4].
[1] Rojanshi, Vladimir; Bran, Florina; Grigore, Florian - Elemente de economia şi managementul mediului, Editura Economică, 2004, pag. 110
[2] http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1, Caracota, Dumitrache – Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile şi competitive, curs, pag. 5
[3] http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1, Caracota, Dumitrache – op. cit., pag 5
[4] Rojanshi, Vladimir (2004)- op. cit., pag. 113-114