Istorie

Problema organizării social-politice a populației autohtone din nordul Dunării după secolul al III-lea e.n. constituie o problemă destul de complicată, în primul rând, în virtutea faptului că lipsesc, aproape cu desăvârșire, izvoarele scrise, iar iz­voarele arheologice oferă date destul de modeste. Problema se complică și datorită situației politice deosebite în care s-au aflat teritoriile nord-dunărene în perioada anterioară anului 271 e.n., în sensul că nu toate regiunile din nordul Dunării au avut același statut politico-juridic. O parte a acestor teritorii au intrat efectiv în compo­nența provinciei romane Dacia și Moesia Inferior. În pofida acestui fapt, cu toate că au avut loc schimbări esențiale în modul de viață al geto-dacilor, specialiștii consi­deră că populația autohtonă rurală a continuat să fie organizată, ca și mai înainte, în obști sătești.

Pe teritoriile din afara limesului roman, dar care nu era străin de influența ci­vilizației romane, s-au conturat puternice uniuni de triburi, unul dintre ele având în frunte pe carpii autohtoni, iar din a doua jumătate a secolului al III-lea, în fruntea uniunii de triburi menționate s-au aflat goții - vestgoții, localizați la vest de râul Nis­tru, ostgoții - la est de acest râu. Goții, au stăpânit regiunile de răsărit ale Moldovei și Munteniei între anii 297-376.

Ar fi de menționat și uniunea de triburi a bastarnilor, care a cuprins pe geții de la Dunărea de Jos și a existat până la sfârșitul secolului al III-lea (anul 282), când romanii reușesc să obțină o victorie strălucită asupra lor și circa 100 000 de bastarni sunt strămutați în Moesia Sud-Dunăreană.

Specialiștii consideră că populația autohtonă din uniunile de triburi menționate, de asemenea, era organizată în obști sătești. Așadar, populația rurală autohtonă, atât cea care a intrat în componența efectivă a Imperiului Roman, cât și cea rămasă în afara provinciilor romane, era organizată în obști sătești. După retragerea adminis­trației romane din Dacia, au dispărut și instituțiile statale. Victor Spinei opinează că ele au dispărut atât datorită opoziției comunităților daco-romane, cât și influenței triburilor migratoare, care s-au perindat pe aceste teritorii.

În noile condiții, unicele instituții cu caracter politic, singurele proprietare ale pământurilor din nordul Dunării, au rămas obștile sătești. Într-un anumit sens, și anume, în sensul evoluției societății locale spre formarea instituțiilor statale, co­munitățile daco-romane din nordul Dunării au trebuit să urmeze din nou roata istoriei pentru a crea statul, dar, în condiții destul de vitrege, urmând a înfrunta năvălirile distrugătoare ale slavilor și ale nomazilor, precum și izolarea tot mai pronunțată față de Roma.

Un act din anul 374, dar care redă evenimentele din anul 372 referitoare la mar­tirizarea Sf. Sava Gotul, înecat în râul Buzău, oferă informații prețioase despre locu­itorii unui sat din zona Buzăului. Conform lui Ștefan Olteanu, actul „demonstrează existența între Carpați și Dunăre, în secolul al IV-lea e.n., a comunității agrare sedentare libere, a obștii teritoriale sătești”, „satul lui Sava era un sat autohton de oameni liberi, adunarea satului acționând într-un cadru de deplină autonomie”. Ște­fan Olteanu formula următoarele schimbări în cadrul societății locale: are loc gene­ralizarea în cadrul obștii sătești teritoriale a familiei pereche ca rezultat al procesului de disoluție socială (cu reminiscențe ale familiei patronimice); afirmarea proprietă­ții private; afirmarea inegalităților și diferențierii sociale; creșterea rolului factorului militar-politic în procesul de aservire colectivă a comunităților rurale. Toate acestea, în opinia autorului nominalizat, „conferă perioadei secolelor IV-VII ... caracterul de epocă nouă, deosebită de cea precedentă prin constituirea premiselor procesului de apariție a raporturilor de aservire de esență feudală”.

Năvala hunilor din a doua jumătate a sec. al IV-lea a dus la înlăturarea goților, la lichidarea uniunilor de triburi existente în spațiul est-carpatic, rămășițele populației autohtone, s-au retras în locuri mai ascunse, continuând să mențină vechea formă de organizare - obștea sătească. Hunii au dominat în răstimpul 376-454, fiind urmați de gepizi (454-568).

Izolarea spațiului românesc de lumea romană s-a datorat atât migrației unor triburi (huni, goți, avari, slavi), cât și faptului că pe la sfârșitul secolului al VI-lea - începutul secolului al VII-lea, în Imperiul Bizantin limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.

Această izolare a fost parțial compensată cu transferul de populație romanizată din sudul Dunării, mai ales în fosta Dacie. O sursă din secolul al VII-lea, Miracula Sancti Demetrii, informează despre transferul din sud spre nord de către avari în Panonia (Sirmium) a unei mari mulțimi de români din provinciile sud-dunărene.

Specialiștii au observat și lipsa influențelor germanice și turanice din acest timp în antroponimia, toponimia și limba română. Stelian Brezeanu explică această situa­ție prin lipsa unei simbioze între românii creștini ortodocși și migratorii arieni sau păgâni.

În istoriografia românească este acceptată teza conform căreia, după părăsirea Daciei de către romani, a avut loc încetarea vieții urbane organizate, dar, se atenți­onează că descoperirile arheologice atestă continuitatea locuirii orașelor, devenite acum ruine și se subliniază că viața orășenească a continuat pe o fâșie îngustă din nordul Dunării.

În concluzie la cele spuse supra se poate afirma că societatea românească în secolele IV-VIII a fost o societate rurală, a lipsit o clasă politică, celula de bază a fost obștea sătească, care, în temei, corespundea unui sat.

Conform opiniei specialiștilor, trăsătura caracteristică fundamentală a obștii sătești, numită și teritorială sau vicinală, consta în faptul că apartenența la obște nu era determinată de criteriul de rudenie, ci de criteriul teritorial, în virtutea căruia, membri ai obștii sătești erau persoanele care, prin voința întregii comunități, aveau un drept de posesiune asupra unei părți din teritoriul comun al obștii. În virtu­tea acestui criteriu, teritoriul avea nu numai o funcție economică, dar și una socială, de determinare a apartenenței la obște.

Petre Panaitescu considera că „obștea sătească trebuie definită ca o comunitate de muncă, în sensul că presta o muncă dirijată de comunitate și forma un cerc închis în privința drepturilor de folosință a pământurilor. Esențială, în opinia autorului, era munca și organizarea ei și nu stăpânirea pământului”. Cercetările efectuate de Ștefan Olteanu l-au dus la concluzia că obștea exercita și o proprietate colectivă asupra uneltelor de producție importante. Evident, în virtutea acestui fapt, organi­zarea muncii în obștea sătească constituia o trăsătură importantă a ei.

Traian Dumitrescu, pronunțându-se asupra organizării social-politice a Tran­silvaniei în secolele VIII-XI, afirma că fondul funciar agricol al obștii sătești se împărțea periodic, pe familii, de obicei din trei în trei ani, după necesități și posibi­lități de cultivare pentru fiecare familie, prin obiceiul tragerii la sorți (de aici lotul funciar se mai numea și soartă), dar autorul considera că nu tot fondul funciar era împărțit membrilor obștii, o parte din el „rămânea în folosința comună a obștii și era cultivat prin colaborarea tuturor familiilor, iar produsele, obținute de la acest ultim lot, constituiau fondul comun, rezerva comunității pentru vremuri grele (secetă, in­undații, război)”.

Victor Spinei preciza că în componența obștii sătești intrau mai multe cete de neam, cu drepturi egale, constituite pe bază de rudenie, adică descinzând dintr-un strămoș comun. Pentru obștea sătească era caracteristic: stăpânirea în devălmășie de către membrii obștii a pășunilor, pădurilor, apelor curgătoare, iazurilor; împărțirea periodică a pământului arabil în loturi individuale prin tragere la sorți; obștile erau și unități social-politice de sine stătătoare cu atribuții autoadministrative; obștea era implicată direct în sfera existenței sociale a locuitorilor, inclusiv în anumite sfere ale vieții de familie; obștea avea obligația de a colecta dările datorate conducătorilor formațiunilor statale incipiente locale, dar și migratorilor; obștea asigura judecarea cazurilor penale și era responsabilă de aplanarea cazurilor de încălcare a normelor de viață acceptate.

Conducerea obștii sătești, la faza ei inferioară, era efectuată de o persoană care inițial era aleasă. Mai târziu, funcția devine ereditară. Conducătorul era ajutat de un consiliu format din bătrânii satului, în anumite cazuri se convoca adunarea întregii comunități sătești. Izvoarele de mai târziu ne-au păstrat denumirea acestei căpetenii a obștii sătești - jude (lat. judex - judecător).

Creșterea demografică în cadrul obștii sătești a dus la formarea a ceea ce spe­cialiștii au numit obștea de vale. Ea s-a format pe calea roirii unui sat, în cadrul propriului său hotar. Obștea de vale era condusă de un sfat mic, format din repre­zentanții satelor roite dintr-un singur sat.

Către secolul al IX-lea, societatea românească depășise faza obștilor de vale, formându-se aceea ce N. lorga a numit romanii populare sau uniuni de obști, con­federații de obști. Confederația de obști avea o structură internă mult mai comple­xă. În fruntea ei se afla sfatul cel mare, format din reprezentanții obștilor sătești (de vale) componente. Funcțiile acestuia erau: rezolvarea litigiilor dintre diferite obști; organizarea apărării; stabilirea și asigurarea plății contribuțiilor în folosul întregii comunități; organizarea plății contribuțiilor față de migratori etc.

Conducătorul confederației de obști s-a numit cnez (termen de origine ger­mană ajuns la români prin filieră slavonă), adică conducător al unui cnezat. În același timp, cnezii sunt apreciați de către specialiști și ca o pătură arhaică de stăpâni de sate, care au preluat funcțiile fostului jude. Faptul că cnezii sunt amin­tiți în izvoarele din Transilvania, Țara Românească și Moldova, în opinia lui P Pa- naitescu, vorbește despre aceea că această formă politică de organizare a populației autohtone a fost o instituție generală românească, anterioară separării românilor în state diferite.

Ulterior, și aceste romanii populare, cnezate sau confederații de obști, urmă­rind mai mult scopuri de apărare, s-au unit între ele. Aceste noi organisme politice ale românilor sunt voievodatele sau țările, menționate în izvoare cu termenii terra, zemlea, regnum, iar conducătorii lor, fiind desemnați cu termenul latin dux, fiind cu­noscută, după Gesta Hungarorum, și forma românizată a acestuia - duca, care are și înțelesul de conducător militar, dar și cu termenul de origine slavonă voievod, care are aceeași semnificație - conducător de oaste. Cu timpul, voievodul a cumulat și alte atribuții, devenind șeful formațiunii politice respective, care treptat a evoluat la stat. În felul acesta, instituția cnezului și a voievodului a evoluat la români altfel decât la slavi. La slavi cnezul era domn și stăpân cu drepturi depline, iar voievodul numai un conducător însărcinat cu conducerea oștirii, la români evoluția a fost inver­să: voievodul a devenit domn și stăpân, iar cnezul a rămas în subordonare față de voievod. Acest fapt demonstrează că românii au acceptat numai termenii slavoni, urmând însă o cale proprie de dezvoltare.

Conceptul de țară cuprinde: teritoriul, locuitorii, conducere proprie - era deci o solidaritate locală. Caracteristic pentru țară era: structura socială orizontală, adică nu era încă profund ierarhizată; structura economică agrară; comunitatea de drept, exprimată prin obiceiul și legea țării, legea românească (enamcKuu 3ukoh sau eonomcKuu 3aKOH).

Care au fost factorii care au contribuit la dezvoltarea relațiilor feudale? În pri­mul rând, ar fi de atenționat factorul extern, migrator, care a avut o influență duală: pe de o parte, a reținut dezvoltarea relațiilor sociale, a conservat obștile sătești, con­diționând un proces lent de dezagregare, pe de altă parte, a contribuit la evidențierea unei pături înstărite, căpetenia obștii, membrii sfatului oamenilor buni și bătrâni, care, cu timpul, în virtutea poziției lor intermediare între comunitățile daco-romane și migratori, devin o pătură mai bogată, suprapusă celorlalți membri ai obștii.

Unii specialiști acceptă și o puternică influență asupra obștii sătești din partea Imperiului Bizantin, considerând că, cel puțin, două instituții ale obștii bizantine din secolele VII-VIII, protimisis-ul și solidaritatea fiscală sunt identice cu cele ale obștii românești. Această identitate presupune raporturi strânse între comunitatea daco-romană din nordul Dunării și Imperiul Bizantin, începând, cel târziu cu seco­lul al VII-lea. Valentin Georgescu consideră că „nu se poate dovedi împrumutarea instituției (protimisis-ul - I.E.) de la alte popoare și că teza unor istorici greci” care admit o origine bizantină „a instituției românești aprotimisis-ului ... nu poate fi con­vingătoare”.

La factorii interni putem atribui următoarele: permanentizarea dreptului de fo­losință a loturilor arabile, care inițial erau repartizate prin tragere la sorți; membrii obștii dispuneau și de o anumită proprietate individuală (casa, grădina, via, livada etc.), ceea ce presupune existența proprietății individuale asupra uneltelor și mijloa­celor de producție (animale, sape, seceri, hârlețe etc.); sporul demografic, introdu­cerea unor noi unelte agricole (plugul asimetric), lărgirea suprafețelor cultivate, au constituit factori care au contribuit la crearea unui surplus de produse. Persoanele din cadrul obștii sătești, care îndeplineau diferite funcții sociale, își însușesc, sub forma dărilor, cadourilor etc., o parte a acestui surplus, îmbogățindu-se pe seama celorlalți membri ai obștii. În felul acesta, obligațiile obștești ale membrilor obștii, treptat, se transformă într-o formă primitivă a rentei în natură; funcțiile sociale, deținute de unele persoane în obștea sătească, a constituit premisa fundamentală a însușirii de către acestea și a unor bunuri funciare, pentru prelucrarea cărora erau atrași alți membri ai obștii sătești. Prin aceasta s-a pus începutul prestațiilor în muncă, care au evoluat spre aservirea celorlalți membri ai comunității sătești. În așa fel, obliga­țiile obștești ale țăranilor, treptat, se transformă într-o formă primitivă a rentei în muncă - boierescul; centrele fortificate, atestate de sursele istorice, începând cu sfârșitul secolului al IX-lea-începutul secolului al X-lea, apar la un anumit grad de dezvoltare social-economică a societății românești și constituie un element al pro­cesului de feudalizare a societății. În acest centru era o căpetenie puternică. Pentru construcția centrului fortificat, era nevoie de brațe de muncă, muncă pe care o prestau țăranii. Sistemul de fortificații pe teritoriile locuite de români sunt iden­tificate și arheologic în Transilvania - Cenad, Dăbâca, Biharea, Morești; nordul Moldovei - Cobâla-Botoșani; Banat - Slon, Pescari; Dunărea de Jos - Capidava, Dinogeția; regiunea dintre Nistru și Răut - Alcedar, Echimăuți. Absența totală a așezărilor fortificate în unele zone locuite de români este explicată prin lipsa unor tradiții de viață orășenești, natura raporturilor autohtonilor cu nomazii târzii, care nu puteau admite existența centrelor fortificate ale localnicilor.

O particularitate caracteristică a satelor românești de până la mijlocul secolului al XlII-lea era faptul că ele aveau, de regulă (după Ștefan Pascu - cca 70%), denumiri nepatronimice (Copaci - copac, Luncă - luncă, Rogoz - rogoz, Căpruța - căpriță, Vad - vad etc.). De pe la mijlocul secolului al XIII-lea, la români se intensifică procesul de feudalizare, despre ce vorbește toponimica satelor. „satul lui Dan”, „satul lui Bilc”, „satul lui Petrea” etc. Așadar, apar un fel de „întemeietori”, un fel de stăpâni ai sa­telor, fenomen legat de procesul dezmembrării obștii sătești.

Despre existența unei stratificări sociale pronunțate la români, ne indică și des­coperirea unor tezaure de monede și obiecte de podoabă, care, fără îndoială, au aparținut păturii înstărite a comunității românești din acea perioadă.

Izvoarele scrise din secolul al X-lea și de mai târziu, dar care reflectă realități sociale începând cu acest timp, oferă mai multe informații, din care ne putem face o imagine generală despre structura socială a societății. Elita comunității românești, începând cu secolul al IX-lea, o constituiau ducii, voievozii și membrii familiilor lor. Inscripțiile descoperite pe teritoriul Dobrogei, care îi amintesc pe jupan Dimi- trie (943) și pe jupan Gheorghe (a doua jumătate a sec. al X-lea) atestă existența de raporturi feudale, noțiunea de jupan, îmbinând funcțiile socială și politică. Jupani, cnezi, juzi, vătămani - sunt termenii utilizați în surse pentru desemnarea feudalită­ții românești din perioada de până la formarea statelor medievale independente. La faptul că spre secolul al XIII-lea la români exista deja o diferențiere socială vizibilă, indică și expresia papei Ioan al XXIII-lea, utilizată într-o scrisoare din 4 octombrie 1232 unde sunt amintiți puternicii acelor părți, care locuiau pe teritoriile de la est de munții Carpați. Istoriicii au văzut în aceștia pe conducătorii feudali locali. Pro­cesul de feudalizare dintre Carpați și Dunăre este ilustrat de faimoasa Diplomă a loaniților (1247). Sub aspectul social, care ne interesează aici, actul evidențiază clar o structură socială ierarhizată, atestând existența a maiores terrae și rustici.

Informații prețioase privind structura socială a locuitorilor din formațiunile sta­tale incipiente din Transilvania ne oferă cronica Gesta Hungarorum. Conform cro­nicii, autoritatea supremă era exercitată de duce, care dispunea de armată (călăreți și pedestrași), cel puțin călăreții puteau aparține unei pături sociale mai înalte. Restul locuitorilor erau sărmani și săraci.

Legenda Sfântului Episcop Gerard oferă informații despre structura socială a țării lui Ahtum. Sursa îi amintește pe nobili, care dispuneau de moșii, de turme și herghelii mari îngrijite de păstori, pe robi. Ahtum avea și o organizare militară respectivă (oșteni, străji pe Mureș), garnizoane militare. Era și o ierarhie militară corespunzătoare gradului de evoluție a societății românești. Sursa atestă și existența unui aparat administrativ-fiscal, care asigura colectarea veniturilor, menționându-i pe vameși. Mănăstirea ortodoxă cu hramul Sfântul loan Botezătorul, ridicată de Ah­tum, avea călugări, iar în frunte un stareț. O treime din populația orașului de reșe­dință, Morisena, servea această mănăstire, era într-un anumit grad de dependență față de cler.

Cucerirea Transilvaniei de către Ungaria și răspândirea feudalismului de tip ungar au accentuat procesul de feudalizare a comunităților locale românești. Rege­le Ungariei, în virtutea dominium eminens, devine stăpânul întregului teritoriu al Transilvaniei. El a înzestrat nobilimea și Biserica Catolică cu moșii. Inițial, proprie­tatea regală era mult mai întinsă decât proprietatea nobiliară și bisericească, dar, cu timpul, situația s-a schimbat, grație daniilor făcute nobilimii și bisericii. Creșterea puterii marii nobilimi în defavoarea nobilimii mijlocii și mici a declanșat o puternică mișcare, regele Andrei al Il-lea fiind nevoit să decreteze așa-numita „bulă de aur” (1222), conform căreia nobilimea mică și mijlocie obține aceleași privilegii pe care le avea nobilimea mare.

În legătură cu expansiunea ungară, s-a modificat esențial și situația feudalității românești din Transilvania. Cnezii români au nimerit în componența domeniilor regale, nobiliare și bisericești, unii au fost asimilați micilor nobili, fiind intermedi­ari între noua putere și populația locală, alții au ajuns în starea de țărani iobagi.

Țărănimea dependentă a fost obligată să presteze servicii în muncă, natură și bani în folosul regelui, nobililor și Bisericii Catolice. Țăranii români, în virtutea ocu­pației lor agraro-pastorale, au fost obligați să presteze regelui quinquagesima ovium (datul oilor) - o oaie cu miel și o mioară la fiecare 50 de oi.

Pe domeniile regale, pe teritoriile locuite de sași și secui, existau și categorii de oameni liberi, unii aveau anumite obligații militare, alții aveau o situație similară cu a țăranilor.

Așadar, structura socială a comunităților românești în perioada prestatală (în Transilvania, până la cucerirea efectivă a ei de către Ungaria în secolul al XlI-lea), cuprindea două pături sociale principale: nobilimea de obște - cnezii, juzii, vătă- manii, bătrânii satului din consiliul căpeteniei, care, treptat, se desprind de membrii de rând ai obștii; țărănimea, care, deși liberă, îndeplinea, în limitele vechiului drept românesc, anumite obligații în muncă și în natură, în folosul nobilimii de obște. Slu­jitorii cultului și robii prezentau pături sociale puțin numeroase.

În așa fel, procesul genezei relațiilor feudale și a vieții statale pe teritoriile din nordul Dunării, locuite de români, se prezintă ca un proces de evoluție și dezmem­brare a obștii sătești. Opinia enunțată anterior, consideră Victor Spinei, precum că în această regiune, procesul genezei relațiilor feudale a fost similar cu același proces care a decurs în Europa Occidentală și a fost un rezultat al simbiozei elementelor an­tice (sclavagiste) cu structurile preluate de la comunitățile tribale în descompunere, nu se adeverește.