Management

Acordul din 1988 se concretizează pe capitalul cumulat al băncii, care are o deosebită importanţă în reducerea riscului de imposibilitate de plată şi a costului potenţial în cazul despăgubirii deponenţilor. Plecând de la aceste premise, noul Acord intenţionează să crească nivelul de siguranţă şi robusteţe al sistemului financiar prin accentuarea rolului controlului şi managementului intern în cadrul băncilor, al procesului de supraveghere şi disciplinei de piaţă.

Noul Acord intenţionează să furnizeze abordări care sunt mai cuprinzătoare, cât şi mai sensibile la riscuri decât cele din mai vechiul Acord, în timpul ce nivelul de ansamblu al capitalului reglementat este menţinut. Noile cerinţe de capital care sunt mai adaptate riscurilor vor permite băncilor să desfăşoare mai eficient operaţiile.

Propunerile de conţinut al noului Acord îl definesc ca fiind mai puţin imperativ decât cel din 1988. Complexitatea mai mare se justifică prin oferirea unei serii de abordări alternative care va permite băncilor să utilizeze metodologii analitice mai sensibile de risc. Inevitabil, aceste operaţiuni necesită o detaliere mai mare a aplicaţiilor financiare şi un set de reguli mai voluminos.

Comitetul Basel apreciază că beneficiile unui Acord în cadrul căruia capitalul este mai bine aliniat la risc depăşesc cu mult costurile necesare implementării sale, regăsindu-se în siguranţa mai mare şi în eficienţa sporită a sistemului financiar-bancar.

Tabel 2: Comparaţii între Acordurile Basel

Procesul de revizuire a Acordului Basel II a început la sfârşitul anilor 90, când a devenit din ce în ce mai clar faptul că Acordul nu mai ţinea pasul cu realităţile din sistemul financiar-bancar. Preşedintele Comitetului Basel a explicat că un nou Acord era necesar datorită naturii prea generale a primului Acord; în plus, acesta descuraja anumite tipuri de credite acordate de bancă şi favoriza tranzacţiile care aveau ca unic scop reducerea capitalului reglementat. Preşedintele a adăugat că un nou Acord era necesar deoarece băncile au început să dezvolte noi metode de identificare şi gestionare a riscurilor, metode ce nu fuseseră anticipate la momentul Basel I. Ca rezultat, comitetul Basel a emis în 1999 o nouă propunere pentru un Acord asupra Capitalului. După o perioadă iniţială de consultări, o a doua propunere a fost lansată în ianuarie 2001.

Noul Acord Basel este mai mult complex şi mai detaliat decât celălalt. Basel II conştientizează mult mai bine riscurile cu care se confruntă băncile, cuprinzând şi alte riscuri decât cel de credit sau de piaţă. Acest lucru semnalează importanţa care este acordată acestor riscuri, în sensul că manifestarea lor poate cauza pierderi semnificative băncilor. Dovada stă şi dezvoltarera de către bănci a numeroase practici ca securizarea, externalizarea, adoptarea de tehnologii de ultimă oră, de produse financiare şi strategii complexe, toate acestea demonstrând că şi alte riscuri devin factori importanţi, care trebuie luaţi în considerare la evaluarea unui necesar de capital. Atenţia Noului Acord Basel este îndreptată către riscul operaţional cu care se confruntă băncile.

Noua structură a Acordului asupra Capitalului are la bază trei piloni: cerinţe minime de capital; supravegherea procesului intern de evaluare şi a capitalului; transparenţa, pentru a întări disciplina de piaţă şi a face mai uşor procesul de supraveghere. Aceşti trei piloni stau la baza unui cadru pentru calcularea necesarului de capital în condiţii de risc şi vor încuraja băncile să investească într-o monitorizare şi un management eficient al riscurilor.

Cei trei piloni ai Acordului asupra Capitalului Basell II:

• cerinţe minime de capital;
• supravegherea procesului intern de evaluare şi a capitalului;
• transparenţa, pentru a întări disciplina de piaţă şi a face mai uşor procesul de supraveghere.

Pilonul I: cerinţe minime de capital

Total capital (nemodificat)/(Risc de piaţă+risc operaţional)=Rata de capital a băncii (minim 8%).

Modalităţi de măsurare a riscului de credit:

Abordarea Standard (versiunea modificată a celui din Basel I);

Abordarea Avansată Bazată pe Rating-uri interne.

Modalitaţi de măsurare a riscurilor de piaţă (nemodificate faţă de Basel I):

Abordarea Standard;

Modele Interne.

Modalităţi de măsurare a riscului operaţional:

Indicatori de bază;

Abordarea Standard;

Evaluarea Internă (cu două variante).

Noul Acord menţine definiţia capitalului, ca şi cerinţele minime de 8%. Pentru a lua în calcul riscurile unui grup bancar, noul Acord va fi consolidat şi extins asupra tuturor companiilor dintr-un grup bancar. Modificările aduse de Basel II se referă, însă, în principal, la măsurarea riscurilor. Astfel, metodele utilizate în cazul riscurilor de credit sunt mai elaborate, cele folosite pentru riscul de piaţă rămâne neschimbate şi se introduce pentru prima dată estimarea riscului operaţional.

Calcularea riscului operaţional, aşa cum este prevăzut în noul Acord, are cele mai mari implicaţii pentru bănci. Există patru posibile abordări prevăzute în Basel II pentru măsurarea riscului operaţional: Indicatori de bază, Abordarea Standard, Abordarea Fundamentală Bazată pe Rating-uri interne, Abordarea Avansată Bazată pe Rating-uri Interne, ultimele două intrând la categoria Evaluare Internă.

Indicatori de bază:

În cadrul acestei abordări, capitalul necesar acoperirii riscului operaţional se calculează ca produs între un indicator procentual care estimează riscul operaţional total al instituţiei financiare (recomandat a avea o valoare de aproximativ 30% din venitul brut) şi venitul brut.

K=( X Venitul brut

(unde K reprezintă necesarul minim de capital)

Această abordare este foarte uşor de utilizat, dar marele său dezavantaj este că nu răspunde cerinţelor specificate ale băncilor, datorită naturii sale ”universal valabile”. Comitetul recomandă această abordare doar în cazul băncilor mici, care nu desfăşoară o gamă largă de servicii. Băncile cu activitate internaţională, care se expun la riscuri operaţionale mai mari, vor utiliza abordări mai complexe.

Abordarea Standard:

Aceasta presupune împărţirea activităţii bancare în mai multe categorii care se reflecte diferitele portofiluri de risc. În cadrul fiecărei linii de activitate, necesarul de activitate se determină ca produs între indicatorul stabilit şi un factor (, factor ce stabileşte o relaţie între pierderile istorice pentru o anumită linie de activitate la nivel de industrie şi indicatorul financiar care reprezintă activitatea băncii în cadrul liniei respective. Factorul beta este apoi ajustat pentru a corespunde standardelor de supraveghere. De exemplu, pentru linia de finanţe corporatiste, necesarul de capital este:

Kfinanţe corporatiste=(finanţe corporatiste X Venitul brut

(unde Kfinanţe corporatiste reprezintă cerinţa de capital pentru linia finanţe corporatiste)

Cerinţele totale de capital se calculează ca sumă a cerinţelor pentru fiecare linie de activitate. Cel mai dificil aspect legat de această metodă este calcularea factorul beta pentru fiecare linie de activitate. Comitetul a sugerat ca beta să fie estimat conform datelor istorice legate de pierderi, dar aicea apare problema bazelor de date, care ar putea să se dovedească insuficiente la momentul începerii implementării Acordului. În unele cazuri, comitetul va permite la început şi utilizarea unor factori beta “subiectivi”, estimaţi în funcţie de percepţie asupra riscurilor.

Abordarea Standard este una “de trecere” către cea care utilizează rating-urile interne. Acesta din urmă fiind însă mai greu de folosit la început, Comitetul propune Abordarea Standard pentru băncile cu activitate internaţională. Pentru unele bănci, această metodă se poate dovedi adecvată şi pot să continue să o aplice, fără a trece la Evaluarea Internă. Abordarea Standard încurajează dezvoltarea unui practici mai bune de management al riscului în cadrul băncilor.

Evaluarea Internă:

Această abordare este destinată unui număr limitat de bănci avansate, cu o componentă sofisticată de management intern, dar şi alte bănci o pot adopta. Există două variante ale acestei abordări:

Abordarea fundamentală Bazată pe Rating-uri Interne (IRB)

Aceasta presupune folosirea datelor interne referitoare la pierderi, deşi cerinţele de capital sunt stabilite uniform de către supraveghetor. Metoda este mai complexă decât Abordarea Standard. Supraveghetorul stabileşte un indicator al expunerii (EI) care să aproximeze expunerea la riscul operaţional pentru fiecare linie de activitate. Pe baza datelor interne referitoare la pierderi, băncile stabilesc un parametru care să prezinte probabilitatea manifestării unei pierderi (PE), ca şi un parametru pentru pierderea rezultată în urma producerii evenimentului nefavorabil (LGE). Produsul celor trei (EI*PE*LGE) reprezintă pierderea aşteptată pentru fiecare combinaţie linie de activitate/pierdere. Etapele care trebuie parcurse sunt:

• ca şi în cazul Abordării Standard, activităţile bancare sunt clasificate în linii de activitate, şi se identifică riscurile relevante pentru fiecare linie;
• pentru fiecare combinaţie linie de activitate/pierdere, supraveghetorul stabileşte un indicator al expunerii (EI);
• pentru fiecare combinaţie linie de activitate/pierdere, băncile specifică, pe baza datelor interne, un parametru care să reprezinte probabilitatea manifestării unei pierderi (PE) şi un parametru pentru pierderea rezultată în urma producerii evenimentului nefavorabil (LGE);
• se calculează produsul (EI*PE*LGE), care reprezintă pierderea aşteptată pentru fiecare combinaţie linie de activitate/pierdere (EL);
• supraveghetorul stabileşte un factor y pentru fiecare combinaţie linie de activitate/pierdere care se aplică la EL pentru a determina necesarul de capital. Cerinţele totale de capital se calculează ca sumă a acestor rezultate parţiale.

K=(i(j (y(i,j)*EI(i,j)*PE(i,j)*PGE(i,j)(

(unde i este linia de activitate, iar j este tipul riscului).

Băncile vor trebui să prezinte supraveghetorului şi datele despre EI, PE şi LGE, nu numai produsul acestora, EL. Pe baza acestor informaţii, suzpraveghetorul va ajusta valoarea sa.

Abordarea Avansată Bazată pe Rating-uri Interne (Distribuţia pierderilor)

Această abordare este cea mai avansată dintre cele care există la dispoziţia băncilor. Pentru fiecare combinaţie linie de activitate/pierdere se estimează o funcţie de distribuţie a probabilităţii manifestării unui eveniment şi frecvenţa unui eveniment în anul armător, pe baza datelor interne. Pe baza acestor informaţii se calculează o funcţie de distribuţie a probabilităţii pentru pierderile totale datorate riscului operaţional. Cerinţele de capital se determină apoi prin însumarea variaţiilor datorate riscului operaţional pentru fiecare combinaţie linie de activitate/pierdere. Abordarea este foarte sensibilă la risc şi, spre deosebire de cealaltă variantă de Evaluare Internă, determină riscul de pierdere direct şi nu pe baza unei presupuneri care să lege pierderile aşteptate de cele neprevăzute.

Pilonul II: supravegherea procesului intern de evaluare şi a capitalului

Acest pilon a fost constituit în scopul asigurării unei supravegheri de calitate a activităţilor desfăşurate de bănci. Se doreşte încurajarea comunicării între bănci şi supraveghetori, şi se speră ca aceştia din urmă să ia măsuri la timp pentru a împiedica scăderea sub un anumit nivel a capitalului băncilor. Supraveghetorul trebuie să se asigure că băncile deţin capital, în cadrul Pilonului I, conform cu activităţile desfăşurate şi cu dimensiunea băncii. De asemenea, acesta urmăreşte ca băncile:

• să desfăşoare un proces de evaluare a necesaarului de capital în relaţie cu riscurile;
• să aibă o strategie de menţinere a nivelului de capital;
• să fie capabile să monitorizeze atingerea ratei de capital.

                 Pilonul are la bază patru principii:

• băncile trebuie să evalueze cerinţele de capital în raport cu riscurile;
• supraveghetorul trebuie să analizeze dacă banca ţine un nivel al capitalului adecvat;
• se aşteaptă ca băncile să opereze cu un nivel al capitalului peste rata minimă;
• supraveghetorul să identifice la timp problemele şi să ia măsuri imediate pentru remedierea acestora.

Supravegherea trebuie să se desfăşioare respectând principiul transparenţei; criteriile de evaluare trebuie făcute publice.

Pilonul III: transparenţa, pentru a întări disciplina de piaţă

Pilonul III cuprinde prevederi referitoare la transparenţă, cu scopul de a întări disciplina de piaţă, dar şi de a completa eforturile supraveghetorilor. Transparenţa din partea băncilor duce la la o mai bună înţelegere în rândul participanţilor la piaţă a calităţii managementului unei bănci şi a profilului de risc al acestuia. Băncile trebuie să facă publice prin rapoarte metodele prin care determină riscurile şi necesarul de capital. De exemplu, în legătură cu manifestarea riscului de credit, băncile ar trebui să publice semestrial informaţii legate de creanţe nerecuperate. Transparenţa va fi în avantajul investitorilor, deponenţilor şi chiar al băncilor. Acesta va ajuta la menţinerea stabilităţii şi a eficienţei operaţiilor pe pieţele de capital.

Pentru a se evita informaţia prea abundentă, Acordul prevede împărţirea informaţiei publicate în “de bază” (informaţie vitală, importantă pentru operaţiunile de bază care asigură disciplina de piaţă) şi “suplimentară” (informaţie de o mare importanţă, care nu poate fi privită ca secundară sau opţională). Se recomandă publicarea a şase tipuri de date din trei arii largi, a capitalului, a expunerii la risc şi a caracterului adecvat al capitalului.

Toate băncile trebuie să fie pregătite pentru multiplele provocări şi riscuri financiare la care sunt supuse. Băncile din întreaga lume trebuie sa respecte Acordului Basel II. Aplicarea acordului Basel II este obligatorie în Uniunea Europeană, iar băncile româneşti trebuie să respecte acelaşi acord.

Implicând costuri mari, legate în special de adaptarera sistem informatic, dar şi de adecvarea capitalului proprii, Basel II şi-a intreat în drepturi şi în România

Având în vedere faptul că cerinţele Acordului de Capital Basel I nu mai corespundeau noilor tendinţe de evoluţie a pieţei financiare, nici exigenţele menagementului de risc, în iunie 1999 Comitetul de la Basel (Elveţia) a făcut o propunere de elaborare a unui nou acord privind adecvarea capitalului (numit Basel II), care să înlocuiască acordul din anul 1988 (Basel I). Acesta avea ca obiect asigurarea convergenţei reglementărilor prudenţiale cu privire la riscul de credit şi la riscul de piaţă, fără să pună accentul şi pe stabilitate financiară.

Noul acord de Capital, cum mai este numit şi Basel II, finalizat în iunie 2004, este structurat pe trei piloni. Pilonul unu se referă la cerinţele minime de capital, făcând legătura cu Basel I. Cel de-al doilea pilon priveşte supravegherea adecvării capitalului, întărind rolul autorităţii de supraveghere ,iar cel de-al treilea pilon se referă la disciplina de piaţă, modificând cerinţele de raportare către Banca Centrală.

Basel II a fost supus analizei tuturor băncilor, pentru a vedea în ce măsură se poate adapta specificului fiecăreia. Diversitatea modelelor financiare existente face foarte dificilă adaptarea principiilor Noului Acord de Capital. În ciuda dorinţei exprimate de numeroase Bănci Centrale din toată lumea de a implementa cât mai repede Basel II, problemele apărute între timp pun în pericol succesul acestei ample operaţiuni.

Băncile mari au pus în aplicare acordul Basel II, începând cu 1 ianuarie 2009. În plus, aceste instituţii au fost supuse unei perioade de tranziţie de minimum trei ani, în timpul căreia agenţiile au aplicat limite asupra sumelor cu care capitalul băncilor se va putea reduce.

Aplicarea Basel II a presupus o capacitate sporită a băncilor de a suprinde cu maximă acurateţe riscul operaţional, acesta fiind o urmare a funcţionării defectuoase sau a încetării funcţionării sistemelor operaţionale interne, a erorilor angajaţilor, ca şi a evenimentelor externe (dezastre naturale, atacuri teroriste etc.).

Implementarea măsurilor de management al riscului, prevăzute de Basel II, presupune la nivelul băncilor o serie de costuri deloc de neglijat. Acestea sunt legate în special de adaptarea sistemelor informatice, de implementarea noilor standarde de contabilitate (IFRS), de pregătirea internă a angajaţilor.

Subsidiarele unor mari bănci străine au facut faţă mai uşor investiţiilor cerute, întrucât pot prelua unele proceduri şi o parte din infrastructura de la băncile-mamă. Acestea au trebuit totuşi să facă o analiză profundă, pentru a stabili gradul de compatibilitate între soluţiile tehnice oferite de banca-mamă şi de sistemul informatic autohton, dar şi profilul clienţilor români, care diferă în multe cazuri de cel al clientului francez, austriac sau olandez.

Provocarea majoră pe care a pus-o Basel II în faţa băncilor româneşti a fost schimbarea sistemului informatic, iar aici trebuie avute în vedere costurile, opţiunea pentru un furnizor sau altul. Potrivit unor evaluări făcute de Institutul Bancar Român, costurile legate de asigurarea infrastructurii tehnologice (IT) ating aproximativ 60% din totalul cheltuielilor impuse de implementarea Basel II.

Orice soluţie pentru Basel II este fundamentată pe bazele de date necesare raportărilor cerute de Noul Acord de Capital. La BCR, unde este implementată soluţia de profitabilitate OFSA (Oracle Financial Services Application), aplicaţia propusă pentru Basel II se bazează pe extinderea acestei soluţii cu anumite module, privind calculul riscului operaţional, după metoda standard. O altă soluţie a Oracle este Releveus, dezvoltată împreună cu I-Flex solutions, companie la care Oracle este acţionar important începând de anul trecut. Soluţia nu este implementată pe piaţa românească. În străinătate, Reveleus este utilizată de instituţii de credit precum Bank of Montreal, Indover Bank Olanda, Citibank.

Întrucât Noul Acord de Capital presupune mai multă transparenţă, informaţiile care în trecut erau disponibile numai managerului de risc sunt acum făcute publice.

După declararea oficialului UCS, soluţiile companiei (de exemplu, Ingenio Software, aplicaţie de automatizare a creditelor) sunt conforme cu cerinţele Basel II, întrucât: conţin toate datele din contractele actualizate, păstrând totodată un istoric al datelor referitoare la clienţi; permit validări pe anumite câmpuri (cum ar fi CNP) sau formule de calcul (integritatea şi calitatea datelor); păstrează un istoric al tuturor modificărilor referitoare la parametrizări; conţin rapoarte predefinite, precum şi un generator de rapoarte.

Soluţiile informatice oferite de Business Information System (BIS) acoperă partea reglementărilor Basel II care ţin de riscul operaţional. Recomandările noului acord în această privinţă vizează atingerea unui grad cât mai înalt de integrare şi de automatizare a prelucrărilor şi schimburilor de date, prevenind astfel erorile umane de operare, coruperea datelor sau chiar intruziunea. O parte din reglementările noului acord cu privire la riscul operaţional privesc şi sistemele de plăţi. Produsul qPayIntegrator dezvoltat de BIS este un motor de gestiune în timp real şi de reconciliere contabilă a transferurilor de fonduri între bănci. Specialişti BIS au în pregătire două module suplimentare, dintre care unul va acoperi prevenirea spălării banilor, iar celălalt este un sistem de captare electronică a instrumentelor financiare schimbate pe hârtie.

Viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, Cristian Popa, a declarat că: “este foarte important ca România să facă un efort concertat de îmbunătăţirea a rating-ului suveran până la nivelul investment grade care este BBB în cazul agenţiei Standard & Poor’s.

Potrivit normelor BNR, băncile trebuie să adopte sisteme de management a riscurilor care să permită o gestiune unitară a acestora în strânsă concordanţă cu cerinţele Acordului Basel II.